Prin jertfa, spre Inviere La 1 Decembrie 2008 s-au implinit 90 de ani de la Marea Unire a tuturor Românilor. Un pod peste timp care cu greu mai poate fi re-stabilit, pentru ca la capatul de atunci se afla o generatie de eroi inflacarati de idealul absolut, o generatie a Taranului Român crescut in munti cu sfintenia in suflet si plecat in campii sa isi verse sangele pentru pamantul stramosilor, o generatie a verticalitatii ce are ca simbol central Coloana fara Sfarsit a lui Brancusi; iar la capatul de astazi se afla o generatie a decadentei, a oamenilor lipsiti de Dumnezeu, a miticilor fara caracter, a oportunistilor si a vanzatorilor de Tara. O generatie care si-a lepadat camasa de foc a Românismului si a imbratisat blana de lup europeana a ateismului si a „multiculturalitatii” (varianta eufemistica a „deznationalizarii”).
Multi sunt cei care, de la o distanta confortabila de 90 de ani, sunt tentati sa afirme ca Marea Unire a fost rezultatul unui moment prielnic si a situarii României in tabara cea mai avantajoasa, de partea puterilor in stare sa ii asigure implinirea visului Reintregirii. Cu alte cuvinte, Unirea ar fi fost mai mult un joc din creion care convenea intereselor vremii, de lichidare a fostelor imperii si de creare a unor state nationale capabile sa reconfigureze raportul de forte in Europa. O astfel de afirmatie, desi bazata pe argumente cu o oarecare valoare de adevar, este totusi infama prin omisiune si prin exagerarea fortata a rolului anumitor factori, in detrimentul celor esentiali. Se pune intrebarea: Unde am fost noi, Românii, in tot acest context? A fost oare România un magazin pe usa caruia scria: „Plecat in concediu. Ne vedem la Trianon.”? Au luptat si au hotarat altii in locul nostru? S-a facut Unirea pe deasupra capetelor noastre?
Ei bine, nu! E adevarat ca România nu ar fi putut realiza Unirea de una singura si ca a fost sprijinita diplomatic si militar de catre aliatii sai, insa nu putem pune in paranteza aproape un milion de ostasi Români pe mormintele carora s-a ridicat altarul Reintregirii. Trupul sfasiat al Tarii a fost reinviat prin trupurile sfasiate ale Taranilor. Duhul sfinteniei lor ne mai bantuie si astazi si ne da fiori. Pamant suntem, si in pamant ne vom intoarce. Ei bine, ei au ales sa se coboare de buna voie in pamantul stramosesc, pentru a-i da viata. Si nimeni nu isi poate permite astazi sa manjeasca memoria acestor eroi prin afirmatii care mai de care mai „inteligente”.
La un studiu atent al documentelor de arhiva, ne poate impresiona un detaliu aparent nesemnificativ: ziarele vremii care au consemnat fenomenul Marii Uniri adoptau ca titlu al articolelor pe acela de „Inviere”. Invierea poate fi inteleasa in sensul direct, fiindca Marea Unire a inceput in Primavara anului 1918, in preajma Sfintelor Pasti, la Chisinau, dar poate fi inteleasa si in sens metafizic. Invierea Mântuitorului este reluata ca gest ritualic la fiecare Sfanta Liturghie cand, prin sfintire si coborarea Sfantului Duh, painea si vinul sunt prefacute in chip dumnezeiesc in Trupul si Sangele lui Iisus Hristos, Cel Care a calcat moartea cu moarte si a dat viata noua lumii. In mod cu totul similar, prin jertfa Poporului Român, prin Rastignirea României ce s-a petrecut pe parcursul Primului Razboi Mondial (cand trei sferturi din Tara, cu tot cu Bucurestiul, cazusera sub mana inamicului, capitala fiind mutata la Iasi si neintrezarindu-se la acel moment sperante prea mari de scapare onorabila, darmite nesperata realizare a Unirii tuturor teritoriilor romanesti), cat si prin jertfirea trupului si sangelui fiilor ei cazuti pe campul de lupta si la trecatori sub sloganul „Pe aici nu se trece!”, s-a realizat simbolistic vorbind taina Invierii Neamului Românesc, datatoare de viata si suflu nou pentru o noua Românie. Unirea a fost creionata de marile puteri, dar infaptuita de fiii României. De la simplul Taran si pana la inaltele personalitati politice ale vremii, care au avut demnitatea si curajul sa intre in Marele Razboi in ciuda indoielilor si a prefigurarii unui posibil esec (previziuni care s-au dovedit juste), iar apoi si-au asumat cu darzenie responsabilitatea pentru dezastrul caderii granitelor si au incercat pana in ultimul moment sa pastreze si sa salveze România, dupa care sa intre in ofensiva si sa reia lupta pentru Ardeal si pentru Intregire, intregul ansamblu de pioni si energii creatoare ale Neamului Românesc a jucat la unison, in deplina solidaritate si unire de constiinta, cartea Unirii tuturor Românilor. A fost un ideal care a adus moarte, si a fost o moarte binecuvantata, care a adus Inviere.
„Caci nu vom spune vrajmasilor Tai Taina Ta (...), ci ca Talharul Te rugam: pomeneste-ne intru Imparatia Ta!”. Aceste cuvinte se rostesc cu evlavie in fata primirii Sfintei Imparasanii, si aceste cuvinte ar trebui in acelasi timp sa ne faca sa cugetam cu piosenie la trupul si sangele taranilor nostri adunat in sfantul pocal al Reintregirii noastre. Cu adevarat, noi cei de astazi avem conditia Talharului fata de cei de atunci, pentru ca ei au adus sacrificiul suprem pentru a implini un ideal de care nu au mai apucat sa se bucure, in vreme ce noi ne bucuram deplin de roadele jertfei lor fara a fi sacrificat nimic, ba chiar mai mult, in stare de nevrednicie. Pentru ca astazi a devenit un titlu de glorie sa arunci cu noroi in Tara ta, in eroii si miturile noastre eterne, in memoria inaintasilor, in istoria si limba nationala, in credinta stramoseasca, in valorile noastre de civilizatie. Confundand mecanismul imperfect al Statului cu ideea absoluta de Tara, multi sunt cei care se ridica in presa si in domeniul public sa desfiinteze sistematic si cu metoda orice urma de atasament si de mandrie nationala, urmand odiosul principiu: „Românismul este handicapul nostru, iar valorile nationale, cadavrul din debara!”. Acestia sunt cei care ataca România prin vorba, dar mult mai multi sunt cei care o submineaza prin fapta: de la muncitorul prost si pana la politicianul prost, fiecare pion care nu isi face datoria la locul de munca avand constiinta ca prin cinstea si efortul sau contribuie la binele de maine al intregului sistem si, deci, al Tarii poate fi interpretat ca un inamic al propriului popor. Insa lumea este prea ocupata cu imbuibarea stomacului si cu spalarea creierelor ca sa mai observe acest grav pericol. De aceea noi, cei care pe nedrept ne bucuram si de libertatea limbii materne, si de integritatea teritoriului national, si de neatarnare (atata cat mai este) nu putem avea decat conditia Talharului in fata acelora care le-au dobandit pe acestea pentru noi prin sacrificiul suprem.
Insa exista doua tipuri de jertfire: acela prin moarte, care a fost implinit de stramosii nostri fauritori de Tara, cat si acela prin traire, la care suntem chemati noi, cei de astazi. Prin noi, cei vii, traiesc parintii si mosii. Prin noi, cei vii, traieste intregul neam. Pana cand ultimul Român nu va fi fost ingenuncheat, intreaga Românie, cu prezent si cu trecut, va fi vie prin el. De aceea avem datoria sa ne desteptam (etern valabilul „Desteapta-te, Române!”) si sa ne zidim. Sa nu lasam in parasire valorile Sfintei Traditii si ale credintei stramosesti, sa nu lasam in paragina limba Româna, redusa la un vocabular de baza si otravita cu atatea cuvinte straine, monosilabice si seci, sa nu lasam sa moara legatura aceasta miraculoasa de la o generatie la alta. Cel mai odios mod de a muri este cel pe care il aduce veninul serpilor: paralizarea puntilor de legatura prin care circula impulsul nervos. Aceste verigi suntem noi, iar informatia noastra identitara este cea care vine de la inaintasi, ne invaluie placut si asteapta ca noi sa o transmitem neamputata in zestrea urmasilor nostri. Suntem datori sa sadim constiinte. Cum spunea vechiul proverb: sa plantez un pom, sa cladesc o casa si sa cresc un copil. Dar mai important este sa fiu atent ca pomul sa nu fie tufis de buruieni, casa sa nu fie cuib de talhari iar copilul sa nu fie un dezradacinat. In ceea ce lasam in urma noastra trebuie sa depozitam continutul si sensul pe care ni l-au transmis acei eroi frumosi de la 1918 si dintotdeauna. Ca sa nu ne trezim maine poimaine ca am devenit o natiune dizolvata, de adormiti si de slugoi – sovietici, americani, europeni si de alte feluri, dupa caz -. „Muntilor cu creasta rara / Nu lasati straja sa piara! / Daca piere straja voastra / A pierit si Tara noastra!”.
Sau, cu alte cuvinte: Privegheati!
Multi sunt cei care, de la o distanta confortabila de 90 de ani, sunt tentati sa afirme ca Marea Unire a fost rezultatul unui moment prielnic si a situarii României in tabara cea mai avantajoasa, de partea puterilor in stare sa ii asigure implinirea visului Reintregirii. Cu alte cuvinte, Unirea ar fi fost mai mult un joc din creion care convenea intereselor vremii, de lichidare a fostelor imperii si de creare a unor state nationale capabile sa reconfigureze raportul de forte in Europa. O astfel de afirmatie, desi bazata pe argumente cu o oarecare valoare de adevar, este totusi infama prin omisiune si prin exagerarea fortata a rolului anumitor factori, in detrimentul celor esentiali. Se pune intrebarea: Unde am fost noi, Românii, in tot acest context? A fost oare România un magazin pe usa caruia scria: „Plecat in concediu. Ne vedem la Trianon.”? Au luptat si au hotarat altii in locul nostru? S-a facut Unirea pe deasupra capetelor noastre?
Ei bine, nu! E adevarat ca România nu ar fi putut realiza Unirea de una singura si ca a fost sprijinita diplomatic si militar de catre aliatii sai, insa nu putem pune in paranteza aproape un milion de ostasi Români pe mormintele carora s-a ridicat altarul Reintregirii. Trupul sfasiat al Tarii a fost reinviat prin trupurile sfasiate ale Taranilor. Duhul sfinteniei lor ne mai bantuie si astazi si ne da fiori. Pamant suntem, si in pamant ne vom intoarce. Ei bine, ei au ales sa se coboare de buna voie in pamantul stramosesc, pentru a-i da viata. Si nimeni nu isi poate permite astazi sa manjeasca memoria acestor eroi prin afirmatii care mai de care mai „inteligente”.
La un studiu atent al documentelor de arhiva, ne poate impresiona un detaliu aparent nesemnificativ: ziarele vremii care au consemnat fenomenul Marii Uniri adoptau ca titlu al articolelor pe acela de „Inviere”. Invierea poate fi inteleasa in sensul direct, fiindca Marea Unire a inceput in Primavara anului 1918, in preajma Sfintelor Pasti, la Chisinau, dar poate fi inteleasa si in sens metafizic. Invierea Mântuitorului este reluata ca gest ritualic la fiecare Sfanta Liturghie cand, prin sfintire si coborarea Sfantului Duh, painea si vinul sunt prefacute in chip dumnezeiesc in Trupul si Sangele lui Iisus Hristos, Cel Care a calcat moartea cu moarte si a dat viata noua lumii. In mod cu totul similar, prin jertfa Poporului Român, prin Rastignirea României ce s-a petrecut pe parcursul Primului Razboi Mondial (cand trei sferturi din Tara, cu tot cu Bucurestiul, cazusera sub mana inamicului, capitala fiind mutata la Iasi si neintrezarindu-se la acel moment sperante prea mari de scapare onorabila, darmite nesperata realizare a Unirii tuturor teritoriilor romanesti), cat si prin jertfirea trupului si sangelui fiilor ei cazuti pe campul de lupta si la trecatori sub sloganul „Pe aici nu se trece!”, s-a realizat simbolistic vorbind taina Invierii Neamului Românesc, datatoare de viata si suflu nou pentru o noua Românie. Unirea a fost creionata de marile puteri, dar infaptuita de fiii României. De la simplul Taran si pana la inaltele personalitati politice ale vremii, care au avut demnitatea si curajul sa intre in Marele Razboi in ciuda indoielilor si a prefigurarii unui posibil esec (previziuni care s-au dovedit juste), iar apoi si-au asumat cu darzenie responsabilitatea pentru dezastrul caderii granitelor si au incercat pana in ultimul moment sa pastreze si sa salveze România, dupa care sa intre in ofensiva si sa reia lupta pentru Ardeal si pentru Intregire, intregul ansamblu de pioni si energii creatoare ale Neamului Românesc a jucat la unison, in deplina solidaritate si unire de constiinta, cartea Unirii tuturor Românilor. A fost un ideal care a adus moarte, si a fost o moarte binecuvantata, care a adus Inviere.„Caci nu vom spune vrajmasilor Tai Taina Ta (...), ci ca Talharul Te rugam: pomeneste-ne intru Imparatia Ta!”. Aceste cuvinte se rostesc cu evlavie in fata primirii Sfintei Imparasanii, si aceste cuvinte ar trebui in acelasi timp sa ne faca sa cugetam cu piosenie la trupul si sangele taranilor nostri adunat in sfantul pocal al Reintregirii noastre. Cu adevarat, noi cei de astazi avem conditia Talharului fata de cei de atunci, pentru ca ei au adus sacrificiul suprem pentru a implini un ideal de care nu au mai apucat sa se bucure, in vreme ce noi ne bucuram deplin de roadele jertfei lor fara a fi sacrificat nimic, ba chiar mai mult, in stare de nevrednicie. Pentru ca astazi a devenit un titlu de glorie sa arunci cu noroi in Tara ta, in eroii si miturile noastre eterne, in memoria inaintasilor, in istoria si limba nationala, in credinta stramoseasca, in valorile noastre de civilizatie. Confundand mecanismul imperfect al Statului cu ideea absoluta de Tara, multi sunt cei care se ridica in presa si in domeniul public sa desfiinteze sistematic si cu metoda orice urma de atasament si de mandrie nationala, urmand odiosul principiu: „Românismul este handicapul nostru, iar valorile nationale, cadavrul din debara!”. Acestia sunt cei care ataca România prin vorba, dar mult mai multi sunt cei care o submineaza prin fapta: de la muncitorul prost si pana la politicianul prost, fiecare pion care nu isi face datoria la locul de munca avand constiinta ca prin cinstea si efortul sau contribuie la binele de maine al intregului sistem si, deci, al Tarii poate fi interpretat ca un inamic al propriului popor. Insa lumea este prea ocupata cu imbuibarea stomacului si cu spalarea creierelor ca sa mai observe acest grav pericol. De aceea noi, cei care pe nedrept ne bucuram si de libertatea limbii materne, si de integritatea teritoriului national, si de neatarnare (atata cat mai este) nu putem avea decat conditia Talharului in fata acelora care le-au dobandit pe acestea pentru noi prin sacrificiul suprem.
Insa exista doua tipuri de jertfire: acela prin moarte, care a fost implinit de stramosii nostri fauritori de Tara, cat si acela prin traire, la care suntem chemati noi, cei de astazi. Prin noi, cei vii, traiesc parintii si mosii. Prin noi, cei vii, traieste intregul neam. Pana cand ultimul Român nu va fi fost ingenuncheat, intreaga Românie, cu prezent si cu trecut, va fi vie prin el. De aceea avem datoria sa ne desteptam (etern valabilul „Desteapta-te, Române!”) si sa ne zidim. Sa nu lasam in parasire valorile Sfintei Traditii si ale credintei stramosesti, sa nu lasam in paragina limba Româna, redusa la un vocabular de baza si otravita cu atatea cuvinte straine, monosilabice si seci, sa nu lasam sa moara legatura aceasta miraculoasa de la o generatie la alta. Cel mai odios mod de a muri este cel pe care il aduce veninul serpilor: paralizarea puntilor de legatura prin care circula impulsul nervos. Aceste verigi suntem noi, iar informatia noastra identitara este cea care vine de la inaintasi, ne invaluie placut si asteapta ca noi sa o transmitem neamputata in zestrea urmasilor nostri. Suntem datori sa sadim constiinte. Cum spunea vechiul proverb: sa plantez un pom, sa cladesc o casa si sa cresc un copil. Dar mai important este sa fiu atent ca pomul sa nu fie tufis de buruieni, casa sa nu fie cuib de talhari iar copilul sa nu fie un dezradacinat. In ceea ce lasam in urma noastra trebuie sa depozitam continutul si sensul pe care ni l-au transmis acei eroi frumosi de la 1918 si dintotdeauna. Ca sa nu ne trezim maine poimaine ca am devenit o natiune dizolvata, de adormiti si de slugoi – sovietici, americani, europeni si de alte feluri, dupa caz -. „Muntilor cu creasta rara / Nu lasati straja sa piara! / Daca piere straja voastra / A pierit si Tara noastra!”.
Sau, cu alte cuvinte: Privegheati!
(preluat de pe http://vladparau.googlepages.com/inviere)
Multumim
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu