Sunt prea mulţi, ca să-i mai trecem cu vederea (căci urmează Tacitus, Strabon, Cassiodor, Crysostomos şi Iordanes) pe toţi aceia care ne-au vorbit, fără vreun interes anume, despre aceşti încrezători în nemurire, a lor sau a sufletului, care se purtau, trecând prin lumea aceasta, ca nişte zei, nepăsători la suferinţă şi durere.
Să vedem ce spune însă tracul machedon Aristotel despre suflet, ca să ne dăm mai bine seama despre semnificaţia acestor consideraţiuni. Sufletul, zice Aristotel, reprezintă desăvârşirea (entelecheia) oricărui trup de vieţuitor, cel mai desăvârşit fiind sufletul omului. Acesta însă are două părţi: sensibilitatea şi gândirea. Cuvintele frumoase şi descântecele reprezintă gânduri şi, ca atare, se adresează părţii cugetătoare a sufletului, la care se referea, de bună seamă, şi medicul traco-get.
În terminologia lui Constantin Noica, împrumutată de la germani, în celebrele sale teste de filosofie, bazate pe distincţiile dintre intelect şi raţiune (Verstand-Vernunft); transcendent şi transcendental, figurează şi distincţia dintre suflet (Seele) şi spirit (Geist), care se poate găsi însă şi la Aristotel. Este vorba despre suflet (psyche), şi mai ales de partea lui cugetătoare (noetike), influenţabilă prin epode, şi de gândirea speculativă (nous theoretikos), numită adesea „spirit” (Geist), care se gândeşte pe sine, făcând sau producând, hegelian vorbind, din sine întreaga lume, fără nici o influenţă din partea omului. Oare putem vorbi la strămoşii noştri despre suflet sau despre spirit? Ajungeau ei nemuritori numai pentru că îşi îngrijeau sufletele? Sau le îngrijeau tocmai pentru că erau nemuritoare şi îşi dădeau seama de valoarea lor?
Au mai vorbit şi alţii despre un suflet sau spirit al lumii, de la care am beneficia şi noi, pe timpul vieţii, de câte o infimă parte, cu mai multă sau mai puţină elevanţă. Dar aici este vorba, în mod evident, de o împărţire, ca să zicem aşa, privilegiată, nu atât de suflete, ci mai ales de meşteşugul de a-i face pe cei care le poartă şi nemuritori (kai apathanatizein), cu sufletele lor cu tot. Adică înţelepţi (sophoi), sau cel puţin iubitori de înţelepciune (philosophoi), de un comportament vecin cu măreţia sufletească, nepăsătoare la orice plăcere sau suferinţă, efemere ca şi lumea trecătoare, în care am fost condamnaţi pentru o vreme să trăim.
Mulţi s-au întrebat de ce sunt oamenii atât de diferiţi, nu numai sufleteşte, ci chiar şi la înfăţişare. Şi se spunea că până şi zeităţile erau imaginate după chipul oamenilor, cele nordice erau blonde şi cu ochi albaştri, iar cele sudice cu părul negru şi creţ. Or, înaintea amestecului de rase şi de populaţii din zilele noastre, şi chiar mai înainte de migraţiile antice şi medievale, oamenii se deosebeau după zonele în care vieţuiau. Chiar dacă ar fi fost la început asemănători, ceea ce se crede astăzi tot mai puţin, s-ar fi deosebit cu timpul după relieful şi clima în care trăiau, în care se presupune că ar fi trăit foarte mult timp. Căci în fiecare zonă a pământului cresc altfel de plante şi de animale, chiar şi apa şi aerul sunt diferite. Este însă mai greu de crezut că factorii aceştia ar fi contribuit şi la culoarea pielii, a părului şi a ochilor, dacă nu vor fi fost ele de la început diferite, dar ceva deosebiri tot vor fi determinat, de bună seamă.
Se caută însă mereu contraexemple. Convieţuirea în regiuni apropiate sau chiar în aceeaşi zonă, chiar politică, a uriaşilor şi a piticilor, să zicem, selecţia făcându-se aici, dacă nu după inteligenţă, cel puţin după şmecherie, căci prostul, dacă n-ar fi şmecher, ar muri de foame. Dar există şi unele rase de câini foarte mici şi altele foarte mari. Măreţia sufletească însă n-a fost pusă niciodată în legătură cu dimensiunile corporale, şi nici măcar cu cele craniene.
Mai spre zilele noastre, spenglerienii, urmaţi la noi de Lucian Blaga, considerau că mediul geografic, relieful în special, este determinant mai ales pe plan cultural, spiritual. Ei considerau că există un fel de spirit al locului (spiritus loci), numit şi suflet (Seele, dar şi Geist), care te face să simţi şi să gândeşti într-un anumit fel, chiar să vorbeşti (cristalin sau fomfăit) şi să cânţi (sacadat sau lălăit), adică să ai manifestări sufleteşti diferite de ale celorlalţi. Pe teritoriul însă imens al traco-geţilor, din Nordul Mării Negre până în Pannonia şi din Carpaţi până în Pelopones, căci traco-geţii erau cei mai numeroşi după inzi, cum o spune şi Herodot, erau tot felul de medii geografice, cu excepţia deşerturilor sahariene, spre care doar tinde astăzi teritoriul de câmpie al Bărăganului necultivat, despădurit şi neirigat. Care să fie însă teritoriul originar al traco-geţilor? Al românilor şi al dacilor din Transilvania, zice Lucian Blaga, era spaţiul ondulatoriu al plaiurilor carpatine. Oriunde s-ar duce, românul trăieşte cu nostalgia spaţiului mioritic.
Blaga scrie pagini frumoase despre sufletul românesc, obligându-l însă pe Noica să facă distincţia biblică dintre sufletul pastoral şi sufletul agrar. Cine a cunoscut însă viaţa autentică a mocanilor din Ţara Bârsei şi a ţuţuienilor din zona Sibiului trebuie să ştie că n-a existat niciodată această împărţire, nici la traco-geţi, nici la români. Doar populaţiile migratoare, nomade erau autentic pastorale, fără să aibă nici o ţară, nici o terra. Pe când ţăranii, terranii noştri, agricultori şi păstori în tinereţe, au fost şi au rămas „oameni ai pământului”. Situaţie ilustrată de marii cărturari de Şcoală Ardeleană, aceea că oamenii acestor locuri nu sunt doar posesori de pământuri, cum au fost ocupanţii străini, nu ei sunt stăpânii pământului, ci sunt stăpâniţii acestuia. Sunt „botezaţii cu pământ”, cum le zicea Blaga, şi anume cu pământul acesta, cu terra nostra, adică cu „ţara lor ţărănească”, cu ţarina lor. Ceea ce nu s-a mai pomenit nicăieri, nici faptic şi nici lingvistic. Legaţii aceştia de pământ au ştiut dintotdeauna că Dumnezeu i-a făcut din ţărână. I-a făcut după închipuirea Lui, dar i-a făcut din pământul lor, în care se vor şi întoarce.
Vasile Băncilă, căruia Blaga i-a dedicat Spaţiul mioritic, vorbeşte însă şi despre „spaţiul Bărăganului”, care emană şi el ceva deosebit, produce şi ia în stăpânire sufletele locuitorilor. El se mai referă însă şi la spaţiile lacustre şi la „Dunărea împărătească”, cum se zice că i-ar fi spus Lucian Blaga; la duhurile apelor şi ale munţilor, personificate mitologic.
În lucrarea Pagini despre sufletul românesc, chiar la început, Noica foloseşte şi el termenul de „duh”, şi zice „duhul românesc”, pe care, fără să-l explice, şi fără vreo intenţie, îl plasează, principial, între suflet şi spirit. Duhul acesta este mai general decât sufletul individual, chiar dacă nu este încă universal ca Duhul Sfânt, căruia catolicii îi zic Spiritus Sanctus. Duhul nu este însă numai al omului, ci este şi al pădurilor, al codrilor, al munţilor şi al mărilor, al pământului, dar şi al tărâmurilor subterane. Şi, dacă sufletele sunt de regulă bune (omului bun i se zice „om cu suflet”), iar spiritele sunt de regulă rele şi potrivnice omului, duhurile sunt şi bune şi rele. Şi par a fi, uneori, chiar şi pieritoare, cum este „duhul sărbătorii”, despre care vorbea Vasile Băncilă, şi care poate să piară, chiar dacă sărbătoarea se mai ţine, cum a pierit de mult şi duhul tragediei antice, odată cu elinii care credeau în zei. Ceea ce se mai joacă astăzi este tragedia lipsită de duh şi, implicit, de viaţă, pe care au încercat adesea să i-o confere dramaturgii moderni. Sărbătorile lipsite de duh decad în petreceri, iar petrecerile lipsite de duh decad în chefuri.
Duhul românesc este un suflet mai degrabă bun decât rău, mai mult lăudabil decât blamabil, cum consideră unii, văzându-i numai metehnele. Şi, în privinţa părţii sale sentimentale, se dovedeşte milos, blând şi tolerant, chiar în detrimentul propriilor sale interese; fatalist şi, uneori, greu de urnit, cu credinţă mai mult în ajutorul divin decât în propriile forţe. Dacă plasăm aici şi „măreţia sufletească”, cu vitejia şi curajul, sufletul românesc (megathymos) a dat unii dintre cei mai de seamă conducători militari, din antichitate până la cavalerii creştinătăţii şi la eroii din cele două războaie mondiale.
În privinţa părţii sale cugetătoare, s-a dovedit bine dotat cu cele trei facultăţi ale gândirii: cu intelectul sau inteligenţa, prin care a dat lumii savanţi şi inventatori cu priorităţi internaţionale; cu raţiunea, prin care au apărut reformatori şi legiuitori vestiţi, şi cu speculaţiunea, reprezentată de marii noştri filosofi de formula unu, creatori de sisteme filosofice. Dar nu trebuie să-i uităm nici pe sihaştrii noştri, pe marii duhovnici şi pe teologi.
Iar dacă partea sentimentală a sufletului românesc este astăzi în mai mare suferinţă, complăcându-se adesea în văicăreală şi tânguire, trebuie să ne amintim trecutul şi suferinţele mult mai mari prin care am trecut. Vorba lui Noica era că se poate întotdeauna şi mai rău, că nici nu ne putem imagina cât de mare poate să fie suferinţa şi cât de îndelungată. Martirii noştri, mai vechi sau mai noi, uitaţi adesea, din păcate, au ştiut să treacă însă prin viaţă ca traco-geţii care se considerau nemuritori.
Mulţi alţii, printre care şi Constantin Noica, au preferat supliciul comunist, decât fuga salvatoare în străinătăţuri, de unde să ne dea apoi, cum au făcut-o alţii, lecţii de comportament. L-am întrebat pe Gherasim Pintea, care mi-a fost prieten şi învăţător, cum de s-a întors din Germania, unde era reprezentant cultural, împreună cu Horia Stanca şi Bucur Ţincu, la terminarea războiului, când putea să rămână acolo foarte simplu. Nu ştiau că îi vor aştepta închisorile comuniste? – Ne-am întors, mi-a răspuns Gherasim Pintea, căci sufletul nostru era aici.
Se zice că pe o insulă din Marea Egee trăiau câteva familii de oameni săraci, care pescuiau pe lângă maluri, neavând bărci puternice ca să înfrunte valurile. Iar pe copii şi pe tineri îi trimiteau cu caprele la păscut pe dealurile stâncoase, acoperite cu arbuşti, care se întindeau pe ele ca o pecingine ruginie. Navigatorii veniţi din Nord i-au zis Karpathos acestei insule care le amintea de stâncile pleşuve din munţii lor îndepărtaţi.
Rareori trecea, la mare distanţă, câte o navă, pe care o priveau copiii, strigându-se unii pe alţii, de când apărea, ca un pescăruş încremenit cu aripile ridicate, căci navele erau cu pânze, până când dispărea ca o amintire ştearsă de timp.
Dar unul dintre tineri, cu ochii albaştri verzui, ca valurile mării, stătea acolo zile întregi şi aştepta ivirea, ca din neant, a unei corăbii, cu care îşi imagina că ar putea să plece, pentru totdeauna, din insula aceea uitată de oameni şi de zei.
Odată, în plină căldură a zilei, s-a retras într-o peşteră de pe deal şi-a adormit la umbra binefăcătoare.
În vis i-a apărut corabia fermecată, pe care s-a urcat din zbor, şi-a fost pe dată angajat ca mus. S-a revoltat apoi cu echipajul şi, în ritmul alert al visului, ajunse căpetenie de piraţi. A participat la lupte, cu înfrângeri şi victorii, omorând sute de oameni nevinovaţi. A devastat porturi şi a condus cârciumi, taverne şi haremuri, până când a fost prins şi închis. Acolo era torturat în chip îngrozitor, zile şi nopţi. Şi se tot ruga de moarte să vină şi să-l ia.
A venit odată şi moartea, dar aceasta i-a spus: „Nu te pot lua, căci n-ai suflet”. „Dar unde este sufletul meu?”. Şi moartea i-a răspuns: „- Este acolo, departe, într-o peşteră din Insula Karpathos”.
Omul nostru s-a cutremurat de groază şi, zbătându-se, s-a trezit din somn. A ieşit din peşteră, şi-a adunat caprele şi s-a întors acasă.
- Dacă vrei să pleci de pe insulă, i-a spus tatăl său, mâine se duce o barcă spre portul nostru. Te poţi angaja acolo ca mus şi poţi pleca în lume.
- Nu voi pleca nicăieri, a zis tânărul cu ochii ca marea, căci sufletul meu este aici, în peştera de pe deal. Iar fără suflet nu pot nici să trăiesc, şi nici să mor.
Oricum ne-am imagina sufletul nostru, ca spirit sau ca duh, el este legat de locurile acestea: de munţi, de plaiuri şi de ape, de bărăgane şi de mări, din care s-a ridicat, cu voia Bunului Dumnezeu, şi în care se va întoarce. Pe teritoriul acesta imens al traco-geţilor, creştinaţi de Sfântul Apostol Andrei, din care ne-a mai rămas astăzi, doar o parte din pământul românesc, la care se uită vecinii noştri, aduşi de vânturile pustiei, ca vulturii şi corbii.
Pământul acesta se spune că este cu adevărat Grădina Maicii Domnului, cea făcătoare de minuni, iar sufletul românesc are o parte bună, cum a şi dovedit-o de-a lungul ultimelor două milenii de dreaptă credinţă. Atunci, în ciuda vremurilor grele, care s-au abătut din nou asupra noastră, sufletul acesta ar putea fi trezit la nemurire, prin vorbe frumoase, prin epode, prin meditaţii şi prin rugăciune.
Şi poate că Maica Sfântă va trimite Îngerul Domnului să sune din trâmbiţa destinului nostru şi ne va da puterea să-i alungăm din nou pe ticăloşii şi pe nemernicii care ne asupresc.
Să ne dea înţelepciunea de pe urmă a românului, ca în ceasul al XII-lea să ne îngrijim de sănătatea Sufletului Românesc, prin care am supravieţuit pe aceste meleaguri în inima codrului şi la umbra ocrotitoare a crucii.
Să-i aducem, cu alte cuvinte, sufletului nostru cinstirea cuvenită – a sufletului românesc cinstire.
autor: acad. Alexandru Surdu
sursa: Revista Clipa – Magazinul actualităţii culturale româneşti
Citeşte şi:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu