"IUDEO-MASONERIA ESTE CEA MAI PERICULOASĂ ARMĂ A IUDAISMULUI, pentru că este considerată prietena şi aliata ţărilor libere şi duşmană a comunismului. REALITATEA ESTE CĂ LUCRURILE STAU EXACT PE DOS. IUDEO-MASONERIA ESTE DUŞMANUL NECUNOSCUT, CARE SE ASCUNDE ÎN CASĂ ŞI FAŢĂ DE CARE NU EXISTĂ ÎMPOTRIVIRE. Fără oprelişti, el slăbeşte din interior, macină corpul întregii umanităţi aşa cum tuberculoza roade şi slăbeşte, până când omoară bolnavul. Nici un bolnav de tuberculoză nu simte vreo durere şi nu este brusc doborât de boală, el nu realizează decât că, pe zi ce trece devine tot mai slăbit, fără a şti de unde vine această stare. Lumea creştină, încă liberă, dar infestată cu ciuma iudeo-masonică, nu-şi dă seama de boala de care suferă, dar realizează că pe măsură ce trece timpul devine tot mai neputincioasă, fără a şti care este adevărata cauză. Cauza este masoneria, a cărei activitate secretă este în perfectă armonie cu activitatea iudaismului şi a comunismului, în scopul victoriei absolute, în întreaga lume, a iudaismului.
Majoritatea creştinilor atraşi în rândurile masoneriei nu cunosc dedesubturile adevărate ale acţiunilor ei şi nici nu ştiu ce rol joacă ea în treburile politice. Cancelarul Bismarck, vorbind despre masonii creştini, i-a numit lachei ai evreilor – iar Bismarck a fost un geniu politic al creştinilor, care a paralizat activitatea iudaismului în Europa, în cea de-a doua parte al secolului al XIX-lea.
Aşa cum comuniştii ne-crăcănaţi nu bănuiesc ce este de fapt comunismul şi trăiesc cu iluzia că vor făuri lumea iluzorie din teoriile propagandistice şi mincinoase ale lui Marx, aşa şi masonii ne-crăcănaţi s-au lăsat amăgiţi de teoriile sectei, care sunt foarte atrăgătoare. Toate cărţile scrise de masoni despre masonerie o zugrăvesc în culori strălucitoare.
Scriitorii antimasoni, în schimb, cei care şi-au dat seama de enormul pericol pe care îl reprezintă aceasta pentru umanitate, au început studiul activităţii masoneriei de la apariţia lojelor mixte de crăcănaţi şi creştini, fără a căuta originile mai îndepărtate ale ei şi, în consecinţă, nu au putut explica originile, direcţiile şi adevăratul ei scop.
Se afirmă, de obicei, ca masoneria a apărut o dată cu înfiinţarea, în secolul al XVII-lea, a primei loje care, după cât se pare, purta numele de “Roza-Cruce”. Aceşti cercetători însă ar fi trebuit să studieze mai întâi istoria poporului crăcănat şi a instituţiilor sale, fiindcă astfel ar fi aflat toate răspunsurile la întrebările nelămurite despre masonerie.
IUDEO-MASONERIA ESTE CEA MAI VECHE SECTĂ INTERNAŢIONALĂ. De-a lungul istoriei ei, masoneria a fost de mai multe ori reorganizată, iar activităţile ei secrete au fost readaptate la necesităţile politico-religioase ale evreilor. Adevăraţii şefi ai sectei au fost întotdeauna conducătorii politici şi religioşi ai evreilor.
Masoneria a fost de la începuturi (secolul I sau II e.n.) o instituţie în exclusivitate evreiască, ai cărei membri erau în totalitate crăcănaţi, până în anul 926, când un grup de crăcănaţi din Alexandria s-au stabilit în Anglia şi, pentru a câştiga simpatia regelui Aethelstan, l-au făcut membru al masoneriei, prezentând-o suveranului drept “societate frăţească”.
Acest început al infiltrării iudaice în Anglia şi a extinderii masoneriei printre creştini, a fost oprit de regele Canut cel Mare, care i-a expulzat pe crăcănaţi din ţară în anul 1020. Reveniţi în 1066 cu Wilhelm Cuceritorul, regele Normandiei, crăcănaţii au fost din nou expulzaţi şi toate instituţiile lor au fost dizolvate în 1290 şi n-au mai putut să revină în masă în Anglia până în 1650, când au fost primiţi de Cromwell.
Atâta timp cât crăcănaţii n-au fost primiţi oficial în Anglia, masoneria nu a existat oficial în această ţară. A existat doar, în Scoţia, loja masonică nr.1 din Edinburg, creată în iulie 1599 de crăcănaţi, care aveau o libertate mai mare de mişcare în acesta ţară, Scoţia nefiind la acea dată unită cu Anglia. Abia reveniţi oficial în Anglia sub Cromwell, în 1650, evreii au şi început să extindă masoneria. Între 1652 şi 1696 au creat nu mai puţin de 30 de loje şi organizaţii masonice mixte în Anglia, loje în care erau cooptaţi în egală măsură crăcănaţi şi creştini.
Aceasta, în afară lojelor secrete evreieşti, care au existat dintotdeauna, care există şi astăzi şi care reprezintă adevărata masonerie, cea care conduce şi care nu are în componenţă decât crăcănaţi.
Printre primele loje mixte fondate în Anglia, cele mai importante erau “Aberdeen Lodge”, creată în 1670, şi “Melrove Lodge”, creată în 1674. În aceeaşi tară au apărut în 1701 loja “Alnwich” şi în 1705 loja “York”.
Primul mason cunoscut în Anglia a fost evreul Elias Ashmole, fondatorul lojei Warrinngton-Lancashire, în jurul anului 1650. În 1716, patru loje masonice din Londra s-au unit, formând ,,Marea Lojă a Angliei”, al cărei prim ,,mare maestru” a fost evreul Anthony Sayer, ,,consacrat” la 24 iunie 1717.
În anul 1725, toate lojele din Anglia, inclusiv cea de York, care era cea mai importantă, s-au unit în “Marea Lojă a Întregii Anglii”. Oraşul York din Anglia, unde se zice că regele Aethelstan a convocat prima “adunare generală” masonică (mixtă) în anul 926, a devenit un fel de “oraş sacru” al masonilor. Încetul cu încetul crăcănaţii au reuşit să atragă în masonerie aristocraţia engleză, inclusiv familiile regale, fapt care le-a permis să se infiltreze în conducerea politică a ţării, sfârşind prin a o acapara în totalitate în jurul anului 1800 şi rămânând pe poziţie până astăzi, când totul este controlat în Anglia de iudeo-masonerie, sub conducerea unor crăcănaţi că Norman Montagu, directorul Băncii Angliei la mijlocul anilor ’50, Lord Reading (Ruffus Isaac), Lord Samuel (eminenţe cenuşii ale aceleiaşi perioade) etc.
Familia regală engleză şi Biserica anglicană nu sunt decât simple instrumente sau mai bine zis paravane în spatele cărora lucrează şi dirijează iudeo-masonii.
Sistemul prin care crăcănaţii controlează masoneria este foarte simplu: au propria lor masonerie, cea adevărată, cu un rit diferit de cel care îl invocă pe “Supremul Arhitect al Universului”, lojele exclusiv evreieşti închinându-se lui Iehova, dumnezeul mozaicilor.
Paranteză: “Ceea ce trebuie să spunem mulţimii este că noi adorăm un dumnezeu, dar fără vreo superstiţie. Însă vouă, Mari Suverani Inspectori Generali, vă spun, şi voi s-o repetaţi, fraţilor din gradele 32, 31 şi 30, că religia masonică trebuie să fie menţinută de noi toţi cei iniţiaţi în cele mai înalte grade, în puritatea doctrinei luciferice. Dacă Lucifer nu ar fi dumnezeu, ar fi Adonai (care este zeul creştinilor), ale cărui fapte îi dovedesc cruzimea, perfidia şi ura faţă de om, barbaria şi repulsia faţă de ştiinţă…” (J. Holy, op. cât., pg 18)
Crăcănaţii sunt şi şefii lojelor mixte, creştinii ateizaţi, membri ai lojelor, neştiind nimic despre acest lucru.
Toate hotărârile luate de lojele masonice evreieşti sunt imediat transmise lojelor mixte de către crăcănaţi, devenind “propuneri” care trebuie adoptate. Şi cum crăcănaţii deţin posturile cheie în lojele mixte, formate în majoritate din creştini (folosim termenul de creştin pentru a face astfel o diferenţă, nu pentru că cei desemnaţi prin el l-ar merita) şi, cum creştinii nu cunosc activitatea evreilor şi nici măcar nu ştiu că sunt crăcănaţi ascunşi sub nume false, “propunerile” sunt aprobate. Întotdeauana ele favorizează însă doar interesele generale ale evreilor. Faptul că masoneria este vlăstarul şi instrumentul iudaismului este aprobat de terminologia riturilor şi de numele diverselor loje şi ordine, toate de origine evreiască. Deşi pare de necrezut, Stephen Wise, marele rabin al New-York-ului, a recunoscut public această realitate.
Dacă crăcănaţii au reuşit să creeze o masonerie mixtă, în afara celei proprii, aceasta se datorează faptului că Anglia a adoptat un regim mai mult sau mai puţin democrat cu mult înaintea altor ţări europene, iar crăcănaţii au profitat de libertăţile acordate de acest regim.
Totodată, Biserica catolică, care s-a opus întotdeauna maşinaţiunilor evreieşti, a fost înlocuită de Henric al VIII-lea, în 1534, cu biserica anglicană, ceea ce a permis evreilor să scape de sub supravegherea catolică şi să lucreze în Anglia fără nici o împotrivire din partea creştinilor. Din Anglia, crăcănaţii şi-au răspândit loje masonice, în care puteau intra oameni din toate ţările, indiferent de origine, religie, convingeri politice şi altele. Este o regulă generală că acolo unde există crăcănaţi există şi loje masonice, iar unde nu sunt crăcănaţi lipsesc şi lojele.
Marea Lojă Engleză a fundat prima lojă de pe continent la Gibraltar, în 1729, iar aceasta la rândul ei, a creat mai târziu lojele “Suveranul Capitol” şi “Atelierul Sublim” la Cadiz, primele loje din Spania. În 1732, Marea Lojă Engleză a creat prima lojă din Paris. Alte loje s-au creat, după acelaşi model, în Germania, în 1733, în Olanda în 1735, în Portugalia în 1735, în Elveţia în 1740, în Danemarca în 1745, în Italia în 1763, în Belgia în 1765, în Rusia în 1771 şi în Suedia în 1773.
În 1730 a fost creată loja din Calcutta şi în 1752 cea de la Madras. În ţările Lumii Noi, lojele masonice, fundate de iudeo-masoneria din Anglia, au apărut aproape în acelaşi timp cu cele din Europa. Astfel, au fost create în 1730, treisprezece loje masonice în cele treisprezece mari oraşe din coloniile spaniole din America. În 1738, cea din insulele Antigua, în 1739 în San Cristobal, în 1752 în Jamaica. Primul mason cunoscut în coloniile engleze din America de Nord a fost evreul Jonathan Belcher, care a introdus secta masonică în Lumea Nouă, ajungând aici în 1704. Prima lojă de pe continentul nord-american fost creată la Boston în 1720, iar a doua la Philadelphia în 1730, cea mai veche loja americană constituită cu aprobarea scrisă a Mării Loje “Mame” din Anglia a apărut în 1733 la Boston, sub conducerea evreului Viscunt Montagu,”Provincial Grand Master of New England and Dominions and Territories thereon to belonging”.
Activitatea iudeo-masonică în Europa secolului al XVIII-lea a dus la rezultate catastrofale pentru lumea creştină, dacă ar fi să ne referim numai la Revoluţia franceză, care a fost în totalitate opera evreimii. Toţi scriitorii care au pregătit din punct de vedere moral terenul pentru revoluţie, ca şi conducătorii revoluţionari francezi au fost masoni, printre ei numărându-se Voltaire, D’Alambert, Diderot, Rousseau şi apoi Robespierre, Marat şi Danton, marii călăi ai Revoluţiei.
Pentru a-şi “camufla” intervenţia în mişcarea pregătită tot de ea în Franţa, iudeo-masoneria franceză s-a “autodizolvat” în 1789, în chiar anul Revoluţiei. Pătrunsese în cele mai înalte sfere ale aristocraţiei franceze, dând titlu de “mare maestru”, titlu onorific, ducelui de Orleans, vărul regelui Ludovic al XVI-lea; este de la sine înţeles că în momentul în care s-a dezlănţuit revoluţia, iudeo-masoneria a paralizat activitatea guvernului şi a armatei, astfel încât, în mod inevitabil anarhia a triumfat.
(Aceeaşi strategie a fost aplicată în 1917 de iudeo-masoneria din Rusia, a cărei activitate a paralizat guvernul ţarist şi armata, dând astfel posibilitatea iudeo-comuniştilor să învingă.)
Napoleon Bonaparte a înţeles pericolul iudeo-masoneriei şi i-a interzis orice activitate în ţările ocupate de el. Tocmai din această cauză iudeo-masoneria engleză şi-a concentrat toate forţele pentru a-l înlătura, reuşind până la urmă, cu concursul împăraţilor şi al regilor creştini din Europa. În 1804, anul în care Napoleon a proclamat Imperiul, iudeo-masoneria franceză a încercat să se amestece în politica franceză. În acel an, iudeo-masoneria din Franţa s-a reorganizat, creându-se la Paris un Consiliu Superior Masonic al celor 33 de grade ale sectei, însă Napoleon i-a paralizat activitatea.
În 1849 a luat fiinţă loja “Marele Orient al Franţei” cu sediul la Paris, însă maşinaţiile ei politice au dus la ruptura de masonii de origine creştină, care au ieşit din Marele Orient în 1914 şi au format Marea Lojă Naţional Independentă şi Regulată a Franţei. Cum identitatea şi activitatea evreilor în interiorul masoneriei nu erau cunoscute, crăcănaţii au ajuns în posturile cheie şi în această nouă loja şi au reuşit să numească pe evreul Deschanel prim-ministru al ţării, imediat după sfârşitul primului război mondial. Apoi au creat în Franţa o permanentă stare de haos politic, social, economic, care mai există şi astăzi.
Apărută în Rusia în 1771, iudeo-masoneria a încercat să ajungă la guvernare în 1825, prin “revoluţia decembriştilor”, fapt care a stat la baza dizolvării ei în acelaşi an de către ţarul Nicolae I (1825-1855). Reapărută oficial în 1860, iudeo-masoneria din Rusia şi-a început activitatea subversivă creând o mulţime de societăţi anarhiste, nihiliste, revoluţionare etc. a căror activitate a culminat cu asasinarea ţarului Alexandru al II-lea în 1881.
Mai târziu, activitatea iudeo-masoneriei ruse a condus la revoluţiile din 1905 şi 1917. După această din urmă revoluţie, toate lojele masonice mixte din Rusia au fost dizolvate, fiindcă rolul lor în planurile evreilor luase sfârşit. Au mai rămas doar, funcţionând în secret absolut, lojele pur evreieşti din ramura Mizraim. Politburo-ul comunist de la Moscova nu era altceva decât Consiliul Central al masoneriei secrete iudaice din Rusia, iar acţiunile sale au fost întotdeauna în acord cu planurile mondiale ale evreilor.
În secolul nostru, iudeo-masoneria şi-a întins tentaculele peste întreg pământul, contând la ora actuală pe guvernele din multe ţări în special creştine.
Efectele dezastruoase pe care le-au provocat iudeo-masonii în viaţa politică a statelor creştine au determinat guvernele italian şi maghiar să declare lojile masonice drept un “pericol pentru stat”.
Înaintea celui de-al doilea război mondial, în afara lojelor masonice din fiecare ţară, existau cincisprezece consilii masonice care coordonau activitatea iudeo-masoneriei pe continent. Măsurile luate de Hitler au fos dezastruoase pentru iudeo-masoni, fiindcă, între 1933 şi 1943 au fost suprimate toate lojele masonice, toate consiliile şi toate celelalte organizaţii sau societăţi din ţările europene, cu excepţia Elveţiei şi Suediei.
Acelaşi lucru l-au făcut şi Franco cu masoneria din Spania, la fel Oliveira Salazar cu cea din Portugalia şi Mussolini cu cea din Italia. După victoria iudeo-masonico-comunistă, iudeo-masoneria a fost reorganizată în Europa şi, cu ajutorul primit din America şi Anglia, a reuşit să obţină controlul politic aproape absolut în toate ţările, excepţie făcând doar Spania şi Portugalia.
Acest control le permitea evreilor să împingă vechiul continent spre catastrofa finală, creând şi menţinând în aproape toate ţările creştine o stare permanentă de confuzie politică şi instabilitate internă, pentru a fi uşor cucerite de sovietici, când se va fi decis lovitura finală împotriva lumii libere.
În anii care au urmat celui de-al doilea război mondial, activitatea distructivă a iudeo-masoneriei a ajuns să ameninţe liniştea internă a fiecărei ţări din lumea liberă.
În Africa de Sud, iudaismul masonic acţiona prin ,,United Party”, Partidul Unit, condus de evreul Jacobus Gedeon (Nel Ştraus), care folosea metoda bine cunoscută de a-i ridica pe negri împotriva albilor. Regimul naţionalist al doctorului Malan era numit de agenţiile de presă iudeo-masonice din toată lumea un “regim de dictatură”, iar doctorul Malan era calificat drept “rasist şi nazist”. Spiritul creştin al populaţiei albe a acestei ţări i-a împiedicat pe iudeo-masoni să obţină puterea prin alegeri şi toată propaganda pentru dreptul de vot al negrilor avea ca scop doar utilizarea acestei mase de votanţi negri pentru obţinerea “legală” a controlului asupra guvernului.
Acţiunile iniţiate de generalul Peron, în special de Eva Peron în Argentina, i-a paralizat pe crăcănaţii masoni şi pe fraţii lor comunişti. Regimul justiţiar al lui Peron a reuşit să scoată poporul argentinian, pentru un timp, din ghearele evreilor care aveau sub control atât guvernul, cât şi viaţa economică. După ce au pierdut lupta politică în Argentina prin mijloace legale, iudeo-masonii au recurs la infiltrarea în guvernul peronist, pentru a-l distruge din interior.
Atâta timp cât crăcănaţii nu reuşiseră infiltrarea, toată presa iudeo-masonică din lume îl ataca pe Peron, în mod deosebit pe Eva Peron, calificând regimul drept “dictatorial”.
Reuşind să se infiltreze, după moartea Evei Peron, iudeo-masoneria şi-a schimbat tactica şi Peron a început să fie tratat cu oarecare blândeţe. Obiectivul urmărit era de a provoca un conflict intern care să împingă regimul spre o politică extremistă sub pretextul că aceasta este cerută de starea de spirit populară. În felul acesta au ajuns iudeo-masonii să creeze un conflict între regimul peronist şi Biserica catolică.
În acest joc murdar un rol important l-a avut evreul Eduardo Vuletich, comunist, fost membru al brigăzilor internaţionale din Spania, care a ajuns şef al CONFEDERAŢIEI GENERALE ARGENTINIENE A MUNCII, secondat de evreul Abraham Krislavin, subsecretar de stat la Interne, “consilier” al ministrului Angel Borlenghi.
Ascunsă în spatele “bunelor intenţii” care trebuiau să asigure prosperitatea statului, banda iudeo-masonă a lui Vuletich a reuşit să convingă regimul peronist, într-un interval de şase luni, între 1954 şi 1955, să accepte aproape întreg programul secret al masoneriei, îndreptat împotriva bisericii şi a instituţiilor creştine, în special catolice, pentru a le micşora influenţa în viaţa privată a creştinilor. Programul iudeo-masonic propus de banda lui Vuletich şi acceptat cu inconştientă de către peronişti cuprindea: legalizarea divorţului şi autorizarea unei noi căsătorii pentru cei divorţaţi. (Separarea trupurilor fără ruperea jurământului poate fi necesară în unele cazuri, dar nu trebuie uitat faptul că libertatea neîngrădită care permite oricui să divorţeze şi să se recăsătorească oricând a adus instabilitate în familia creştină. 40% dintre căsătoriile americane, de exemplu, sunt desfăcute prin divorţ legal şi astfel familia creştină şi-a pierdut menirea, iar crăcănaţii sunt singurii interesaţi de acest lucru.) S-a legalizat prostituţia în toată Argentina.
A fost scoasă din şcolile publice predarea religiei creştine, până atunci obligatorie, şi au fost tăiate subvenţiile guvernamentale pentru şcolile catolice.
Măsura luată de iudeo-masonii şi iudeo-comuniştii din toată lumea cu scopul de a ateiza tineretul creştin, ceea ce ar uşura distrugerea moralei şi anularea potenţialului de apărare al acestuia.
S-a hotărât ca cinci zile de mari sărbători religioase creştine, recunoscute în toată Argentina, să fie declarate zile lucrătoare. (Iudeo-comuniştii au declarat zile de muncă până şi Crăciunul şi Paştele în ţările unde au ajuns la putere.)
Biserica trebuia să plătească impozite pentru toate bunurile pe care le avea.
(Această măsură urmărea să îngreuneze sau să facă imposibilă funcţionarea instituţiilor publice ca şcoli, spitale, azile etc. întreţinute de Biserica catolică din fonduri proprii.)
Interzicerea manifestărilor publice, a procesiunilor şi adunărilor religioase în aer liber, fără acordul poliţiei. Evreul Eduardo Vuletich a prezentat o moţiune prin care se cerea amendarea Constituţiei argentiniene în sensul separării bisericii de stat (Biserica catolică a fost oficială de la separarea ţării de Imperiul spaniol.)
Împotrivirea catolicilor faţă de aceste măsuri au atras persecuţii şi reacţia poliţiei, care primea ordine de la subsecretarul ministerului de interne, evreul Abraham Krislevin. Această situaţie nu putea să dureze prea mult fără a crea tulburări interne, căci iudeo-masoneria calculase foarte bine efectul demersurilor ei. Rebeliunea militară din iunie 1955 a pus capăt regimului lui Peron. Rebelii militari erau catolici, folosiţi ca piesele de şah de către iudeo-masoni şi iudeo-comunişti pentru incendierea bisericilor creştine şi obţinerea unor noi libertăţi politice.
În timpul tulburărilor din iunie 1955 din Buenos Aires au fost reţinuţi ca participanţi mulţi comunişti şi iudeo-masoni notorii, printre ei conducătorul radical sau “ziaristul” (trădător) David Michel Torino şi deputaţii Santiago Mudelman şi Emilio Mercader. Căderea regimului peronist a însemnat triumful iudeo-masoneriei şi al comunismului, deşi majoritatea rebelilor erau catolici.
În Belgia, activitatea iudeo-masoneriei, al cărei reprezentant oficial era în deceniul şase Paul Henri Spaak, a adus la putere un guvern mason format din liberali şi socialişti, guvern care în lupta cu creştinismul a suprimat cea mai mare parte a subvenţiilor oficiale pentru şcolile catolice. Tulburările provocate în această ţară în 1955 s-au datorat măsurilor anticreştine luate de către un guvern evreizat.
Dacă India şi-a obţinut independenţa de Marea Britanie, aceasta nu a însemnat că iudeo-masonii au pierdut controlul în această mare ţară. Dimpotrivă, după obţinerea independenţei controlul a devenit şi mai puternic.
Pandit Nehru era membru al masoneriei engleze, de la care a obţinut conducerea guvernului indian, dar cel mai periculos membru al guvernului lui Nehru era evreul Khrisna Menon, ambasador itinerant al acestei ţări. Menon conducea politica externă a Indiei şi astfel orienta ţara spre comunism. Partidul Congresului era un partid masonic. Relaţiile cordiale între Nehru şi diverşi iudeo-masoni şi filocomunişti, precum David Lilenthal, care a vizitat India în 1952, Eleanor Roosevelt, care a fost aici în 1952, sunt suficiente pentru a înţelege că Nehru lupta cu disperare pentru impunerea “păcii sovietice” în toată lumea.
După ce banda iudeo-masonă a lui Roosevelt a dus la foamete şi mizerie poporul japonez, prin războiul pe care l-a obligat să-l poarte, după ce a distrus prin “legi democratice” mare parte din instituţiile politice şi tradiţiile ţării, iudeo-masoneria internaţională a reuşit să pună mâna pe guvernul japonez în 1955, prin intermediul unei găşti de japonezi vânduţi, în frunte cu Hatoyama, fost prim-ministru al Japoniei.
Pe 27 martie 1955, în cadrul unei ceremonii oficiale ţinute de Hatoyama, acesta, împreună cu alte 70 de “personalităţi” japoneze a fost investit cu titlul de “maestru” al masoneriei. Hatoyama a plâns de fericire că devenise oficial un instrument al iudaismului internaţional.
Existau în lume, la mijlocul anilor ’50, 3.900.000 de masoni, în majoritatea lor crăcănaţi. Cei mai mulţi se aflau în Statele UNITE. Existau în America de Nord 2.500.000 de masoni, împărţiţi în 49 de mari loje şi mai mult de 15.000 de loje subordonate diverselor societăţi ale masoneriei.
Alţi 1.400.000 de iudeo-masoni erau împrăştiaţi prin toate ţările lumii, organizaţi în 60 de Mari loje şi aproape 11.000 de loje subordonate, ateliere masonice şi alte organizaţii ale masoneriei. Toate aceste centre formau Marea Masonerie Universală, cel mai periculos instrument al iudaismului în lupta sa împotriva creştinilor.
După Anglia, sediul central al Marii Masonerii Universale s-a mutat la Geneva, apoi la Chicago, cu o puternică filiala la New York, sediul O.N.U. Acest organism iudeo-masonic conduce lumea liberă spre catastrofa finală: dominaţia evreiască universală cu ajutorul comunismului sovietic.
Marea Masonerie Universală este condusă de Consiliul Imperial al Templului din America de Nord; marele său şef secret era în anii ’50 evreul Bernard Baruch, “consilier” al preşedinţilor Americii creştine, ţara de la care întreaga lume aştepta salvarea de comunism… Astfel se explică de ce politica americană a adus lumea creştină în pragul catastrofei totale. Preşedintele adevărat al Americii creştine era un crăcănat, Bernard Baruch, unul dintre cei mai mari duşmani ai creştinătăţii. Bernard Baruch executa el însuşi ordinele date de Marele Sanhedrin, superguvernul mondial secret al evreimii, cu sediul în America. Acest superguvern reprezenta toată evreimea din lume, inclusiv pe cea din U.R.S.S.
În 1953 s-a constituit oficial, cu numele Marea Loja de Israel, o organizaţie masonică autonomă, exclusiv evreiască, în care au fuzionat diverse loje care nu existaseră până atunci în Israel. Este posibil ca, dacă evreimea va reuşi să-şi pună în practică planurile de dominaţie asupra lumii, această Mare Lojă a Israelului să devină Loja Imperială a Israelului, care ar lua locul actualului Templu din America.
Pentru a înţelege mai bine cum îşi organizează crăcănaţii masoneria într-o ţară, cum îşi ascund scopurile murdare sub vorbe frumoase şi cum stau ascunşi printre creştini renegaţi, voi face un mic rezumat al iudeo-masoneriei în ROMÂNIA.
Lojele masonice din ţara mea au apărut în următoarea ordine “Steaua Dunării”, loja cu sediul la Galaţi s-a constituit în 1859; “Înţelepţii din Heliopolis”, cu sediul la Bucureşti, în 1863; “Discipolii lui Pitagora”, cu sediul la Galaţi, în 1865; “Farul Primitor” cu sediul la Brăila, în 1865; “Egalitatea” cu sediul la Bucureşti, în 1871; “Frăţia” fundată la Bucureşti în 1871; “Coroana lui Mihai Bravul, la Piteşti, în 1872. Aşadar, lojele au apărut la Bucureşti, Galaţi, Brăila şi Piteşti, tocmai oraşele care la acea oră aveau cele mai mari comunităţi evreieşti din ţară.
Iată acum numele celor care conduceau masoneria în Principatele Române în anul 1874: doctorul Ludwig P. Borş, crăcănat, “venerabil” al lojei “Armonia”, fundată în 1874 în Bucureşti; Topler, crăcănat; Weiss, crăcănat; Jul Schein crăcănat; Gunther, crăcănat; Israelo Preciado, crăcănat sefard; Lateiner, crăcănat; Jules Szekulies, crăcănat; G. Dietz, crăcănat; Ede Hartz, crăcănat; T. D. Costin, roman; I. Kromberg, crăcănat; A. Stein, crăcănat; M. Râmniceanu, crăcănat; D. Nicolaescu, român; Edward Ludwig, crăcănat; Cristopher Czerkenti, ungur; doctorul Grecescu, român; doctorul Bernarth, crăcănat; doctorul Georgescu Dima, român. Aceştia au fost fondatorii masoneriei “româneşti”, care era la început dependentă de “Marele Orient” din Franţa.
Masoneria a indus o stare permanentă de agitaţie prin partidele politice “democratice” care dirijau politica ţării.
În 1922 au fost înfiinţate noi ateliere masonice în Bucureşti şi cu această ocazie “Marele Orient” din Franţa l-a trimis ca reprezentant la “solemnităţile” de deschidere pe evreul Bernard Raymond.
În 1934 a fost reorganizată loja “Steaua Dunării” de la Galaţi, în prezenţa evreului Emmanuel Hibel, “Mare Inspector” delegat de masoneria franceză, şi a spaniolului Perez, delegat al masoneriei din Spania.
Regele Carol al II-lea, care a abdicat de la tron în favoarea fiului său Mihai, a fost readus pe tron în 1930 graţie influenţei masonice în politica ţării. Politica sa a fost în totalitate în conconcordanţă cu directivele iudeo-masonice şi, mai mult, s-a căsătorit cu evreica Wolf (lup, în germană), mai apoi devenită “prinţesa Lupescu”, Magda Lupescu sau “madame Lupescu”, cu numele original tradus în româneşte.
Carol şi iudeo-masonii din anturajul lui au adus ţara în pragul catastrofei, asasinându-i pe cei mai buni fii ai poporului român, furând bogăţiile ţării şi ducându-le în străinătate.
După venirea la putere a Mareşalului Ion Antonescu, masoneria a încetat să existe câţiva ani şi în Bucureşti s-a deschis pentru public o mare expoziţie antimasonică în care se puteau vedea obiectele folosite de masonerie în ritualurile ei macabre, inclusiv şorţul Cavalerului Kadosch, însărcinat cu executarea sentinţei de condamnare la moarte pronunţată în secret de Camera Kadosch, care era mai degrabă un “tribunal” secret format din masoni de grade superioare care ordona asasinarea dezertorilor sau a duşmanilor iudeo-masoneriei.
Acest şorţ pe care masonul de gradul 30 şi-l pune la ceremoniile masonice, are pictată pe el o mână care ţine de păr un cap de om tăiat, din a cărui gât se scurg picături de sânge şi o alta care susţine o spadă din care se scurge, de asemenea, sânge.
Acestea sunt simbolurile unei societăţi care în propagandă şi acţiunile ei oficiale pretinde că luptă pentru libertatea oamenilor, pentru egalitate, pentru fraternitate universală, pentru justiţie, muncă şi ştiinţa… de a tăia capete…
În 1944, când sovieticii au invadat România, masoneria a reapărut în ţara noastră, condusă de Ana Pauker, mason de grad 33 şi, în acelaşi timp, cea mai periculoasă comunistă venită din Rusia în uniforma militară sovietică. Toţi cei care oficial nu erau membri ai partidului comunist, dar care aveau funcţii importante în guvern, erau vechi membri ai masoneriei. Printre ei se afla şi Petru Groza, preşedintele Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române.
Mulţi masoni care nu înţeleseseră prea bine ce este masoneria şi care, în faţa obligaţiei de a colabora cu iudeo-comuniştii, au refuzat să o facă, au fost asasinaţi. Masonii ne-crăcănaţi care acceptau să colaboreze cu comuniştii aveau “privilegiul” de a râde la comandă în faţa maselor şi de a semna hotărârile luate de iudeo-comunişti când li se ordona să o facă.
În 1948, la patru ani de la ocuparea roşie a României, iudeo-masoneria din ţară a avut o întâlnire secretă la Bucureşti, prezidată de doctorul Antonin ca “mare maestru”, D. Cocea ca “mare maestru adjunct” şi de generalul crăcănat Pandelea Grâu ca secretar al Marii Loje Masonice din România. Cu acea ocazie, iudeo-masoneria era întru totul de acord cu regimul sovietic, că noua ordine impusă de regimul comunist era singura capabilă să realizeze dorinţele omenirii şi că ideologia masonă şi cea comunistă aveau acelaşi scop.
Din raţiuni tactice, masoneria a încetat să mai existe în România, în mod oficial, după 1950.
Crăcănaţii aveau de acum la dispoziţie partidul comunist, instrumentul ce a luat locul masoneriei în toate ţările aflate sub jugul sovietic.
Din momentul în care comunismul realizează scopurile ascunse ale masoneriei, existenţa oficială a acesteia nu mai este necesară. O colaborare pe faţa între masonerie şi comunism ar fi pus masoneria din lumea occidentală într-o situaţie delicată, fiindcă lumea liberă şi-ar fi dat seama ce reprezintă de fapt aceasta sectă. Iar iudeo-masonilor li se pot aduce orice fel de acuzaţii, numai că nu ştiu să-şi ascundă scopurile de ochii occidentalilor nu, în faţa acestora ei dorind să apară drept luptători pentru cele mai înalte “cuceriri umane”."
Citat textual din cartea MAREA CONSPIRAŢIE EVREIASCĂ de Traian Romanescu.
Cu mulţumiri forumului Dacia noastră, unde se află şi continuarea.
Citeşte şi:
► Problema intervenţiei extraterestre în contextul actual al omenirii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu