► Străvechea lume magică a Egiptului Antic - partea a patra

Templul Omului

Acest episod ne prezintă o cu totul altă imagine, una uluitoare, despre Templul din Luxor şi nu numai. Aflăm astfel, spre exemplu, că templul egiptean era mai mult decât un loc de venerare sau un loc unde se făceau diverse iniţieri: templul era chiar învăţătura.

După 17 ani petrecuţi la acest templu, enigmaticul matematician, filosof şi alchimist modern R.A. Schwaller de Lubicz, a descoperit o cheie care descifrează o învăţătură eternă, ce a fost codată în piatră.

Iată în cele ce urmează o portiţă către această învăţătură străveche despre anatomia metafizică a omului, învăţătură cuprinsă în fascinantul Templu din Luxor.

► Profeţiile Shambalei

Regele Lumii din Shambala

În această perioadă în care oamenii se îndepărtează tot mai mult de spiritualitate, România are foarte mare nevoie de un puternic aflux de energie spirituală, divină. Dacă suficient de multe fiinţe umane vor urmări ca în această perioadă să invoce lumea Shambalei şi să trăiască stări de comuniune cu Shambala, destinul ţării noastre poate fi în mod miraculos mult modificat în bine.

Acum, mai mult ca oricând, avem nevoie de ajutorul şi susţinerea lumii Shambalei şi a Regelui Lumii din Shambala. 

Pentru că, deşi există profeţii celebre (precum cele ale lui Sundar Singh şi Serafim de Sarov) care afirmă că România va deveni în viitor focarul spiritual principal al planetei noastre, aceleaşi profeţii afirmă şi faptul că “aici, pe teritoriul României, va fi dusă (în plan subtil) bătălia cea mai aprigă”, bătălia finală dintre forţele binelui şi ale răului.

► Străvechea lume magică a Egiptului Antic - partea a doua

Regatul Vechi şi Regatul încă şi mai Vechi 

În acest episod, John Anthony West explorează anumite anomalii arhitecturale şi alte dovezi ale unei civilizaţii avansate care a existat înaintea civilizaţiei egiptene antice. De-a lungul Egiptului, majoritatea minunilor ştiinţifice, artistice, inginereşti şi arhitecturale nu au nici un fel de explicaţie. Misteriosul Oserion pare să fi fost deja o ruină antică atunci când a fost „descoperit“ de Seti I, în timpul construcţiei Templului din Abydos, în prima dinastie. Apar noi perspective în ceea ce priveşte „vârsta Sfinxului“. Se pare că acesta a fost construit în era Leului (acum aproximativ 12000 de ani).

► Străvechea lume magică a Egiptului Antic - video

Există două poveşti diferite despre un acelaşi tărâm. Două istorii diferite. Aproape ca şi cum ar exista „două Egipturi“. Acest străvechi tărâm a avut întotdeauna o natură duală. Pe de o parte, imaginea oficială a Egiptului, cunoscută în întreaga lume şi descrisă în toate cărţile de istorie. Există însă şi o latură a Egiptului care nu este atât de cunoscută: el este de asemenea un tărâm al secretelor. O altă istorie. O istorie secretă, ce dezvăluie Egiptul ca fiind moştenitorul unei înţelepciuni profunde şi al unor puteri magice care provin de la o cultură încă şi mai veche. Egiptenii înşişi o confirmă. Această latură tainică a sa este reflectată de asemeni şi în miturile şi istoria altor civilizaţii străvechi, precum şi în nenumărate societăţi secrete şi surse oculte. Remarcabilele similitudini dintre aceste poveşti ne oferă o viziune unică asupra acestui „alt“ Egipt.

► Sufletul Neamului Românesc - video

Clip realizat de studioul video - MISA.

Vezi aici şi alte articole despre Sufletul Neamului Românesc.

► Ziua Crucii - Strugurii lui Dumnezeu

Crucea Eroilor
(Buşteni, muntele Caraiman)

Astăzi este una dintre marile sărbători creştine, cea a Înălţării Sfintei Cruci, moment în care se comemorează, pe de o parte, descoperirea pe Muntele Golgota a crucii pe care a fost răstignit Iisus şi înălţarea ei solemnă, în ziua de 14 septembrie 326; şi, pe de altă parte, readucerea lemnului crucii de la perşi, în anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclius I, care l-a depus în biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, după care crucea a fost din nou înălţată, tot pe 14 septembrie, în anul 630. (Cu 14 ani mai înainte, regele persan Cosroe Parviz, cucerind Cetatea Sfântă, luase ca pradă şi racla cu o bucată din lemnul Sfintei Cruci.)

Crucea a fost descoperită de împărăteasa Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, cel care, prin edictul de la Milano din anul 313, a dat libertatea de credinţă tuturor creştinilor din Imperiul Roman, punând astfel capăt lungului şir de persecuţii nedrepte, cărora le-au căzut victimă enorm de mulţi martiri ai creştinătăţii, pe care Biserica îi pomeneşte până astăzi.

► Lumea pierduta a Vechii Europe prezentata intr-o expozitie la New York

   Vatra Vechii Europe, leaganul civilizatiei umane, situata in zona Carpatilor si a vaii de jos a Dunarii, altfel spus preponderent pe actualul teritoriu al Romaniei, incepe sa fie recunoscuta ca atare pe o scara din ce in ce mai mare. Astfel, la jumatatea lui noiembrie 2009, a fost deschisa la New York o expozitie care infatiseaza semne uluitoare apartinand acestei culturi.

Din Catalogul expozitiei:

„Cu The Lost World of Old Europe [Lumea Pierduta a Vechii Europe], dorinta noastra este sa aratam ca putem gasi o lume bogata si complexa atunci cand cautam dincolo de definitiile traditionale si inguste ale antichitatii, ba chiar dincolo de reprezentarile standard ale dezvoltarii civilizatiei occidentale.“ [sublinierea noastra]

► Istoria aparenta si inima vie a poporului

   Nu exista nimic mai complex, mai subtil, decat un organism traditional, cauza fiind caracterul lor global si sintetic, or, ochiul omenesc obisnuit nu vede decat succesiv si aditiv.
   Adevarul acesta este valabil in microcosm dar si in macrocosm. Percepem aspectele sensibile ale unei fiinte vii, sentimentele ei destinate exteriorizarii, posibilitatile sale care se pot formula discursiv, dar posibilitatile sale subliminale sau cele transcendente se ascund in Tenebrele sale inferioare si superioare.
   Tot asa, intr-un organism macrocosmic cum, de pilda, este un popor, aspectele lui sensibile, istoria vizibila si cunoscuta nu reprezinta decat o minima parte, si nu cea mai interesanta din fiinta sa. Si cum o entitate traieste intr-o multiplicitate de planuri ierarhizate, fiecare dintre ele deosebindu-se de celelalte prin conditiile lui definitorii, niciodata nu putem infera dupa un plan importanta altui plan, superior sau inferior, luand pe primul ca punct de referinta; mai ales ca aici se aplica adesea legea analogiei in sens invers, a carei manuire este arta artelor. Un detaliu neglijabil din istoria exterioara poate fi simptomul unui rug arzator pe plan superior.
   Un popor deci poate sa aiba vizibil o istorie considerabila, spectaculara, dar fara importanta, deficitara in invizibil. Inversul este tot atat de adevarat. Trebuie un ochi de linx pentru ca privirea sa strabata zidurile groase ale istoriei aparente si sa ajunga in sanctuarul unei entitati, in inima ei vie, in punctul de interferenta unde se aud soaptele ursitoarelor ei.

(din Vasile Lovinescu, "Monarhul ascuns")

► Cine scrie istoria României?

Prof. dr. Maria-Luminita Rollé, Universitatea din Edinburgh

   In Europa de Vest nu se cunoaste istoria României si cei care o viziteaza acum vãd sãrãcia materialã de astãzi, si nicidecum milenara ei bogãtie culturalã si spiritualã. In plus, propaganda maghiarã din SUA se bazeazã pe milioanele de dolari ale d-lui Soros, care finanteazã edituri si opinii la Bucuresti, in timp ce in Elvetia am auzit de la un doctor in istorie (la Geneva, in iunie 1999) cã Transilvania a apãrut in secolul XIII si de la un ambasador francez in România (la Lausanne, in noiembrie 1998) cã poporul român a dispãrut timp de 1000 de ani ca sã reaparã, ca prin miracol, in secolul XIV !
   Cu toate acestea, nimeni nu mentioneazã cã cea mai veche scriere din Europa a fost atestatã arheologic in 1961, tot in Transilvania, in satul Tãrtãria, pe raul Somes, in judetul Alba, de cãtre Profesorul Nicolae Vlassa, de la Universitatea din Cluj. In afarã de România, Tãblitele de la Tãrtãria, datate 4.700 i.e.n., au fãcut ocolul lumii anglo-saxone (Colin Renfrew, Marija Gimbutas) si au creat dezbateri aprinse pe tot globul. Desi românii stiau sã scrie acum 7000 de ani, acest detaliu esential nu este nici in ziua de azi, dupã mai mult de 40 de ani, cunoscut publicului românesc si nu apare in manualele de istorie. 
   Ce ne spun specialistii din România ? In 1998 s-a publicat « Istoria României » (Editura Enciclopedicã, Bucuresti) de cãtre un colectiv academic sub conducerea unei « autoritãti in materie », Prof. dr. Mihai Bãrbulescu, culmea culmilor, de la aceeasi Universitate (din Cluj) ca Profesorul Vlassa care a descoperit Tãblitele. La pagina 15 a acestui impresionant volum, Tãblitele de la Tãrtãria sunt mentionate cu semnul intrebãrii intr-o foarte scurtã frazã, fãrã nici un comentariu: « Intr-o groapã de cult de la Tãrtãria, s-au gãsit (…) trei tablete de lut acoperite cu semne incizate (sciere ?), cu analogii in Mesopotamia. »
Dar Dl. Bãrbulescu nu-si aduce aminte oare cã scrierea proto-sumerianã apare cu 1000 de ani mai tirziu si cã cea cicladicã, proto-greacã, dupã 3000 de ani ? El a uitat cã metalurgia in Europa apare tot in Transilvania, in jur de 3500 i.e.n. ? Cã tracii sunt primul mare popor indo-european care intrã in Europa tot in jur de 3500 i.e.n., cu mai mult de douã milenii inainte ca celtii, etruscii, romanii, germanii, sau slavii sã aparã pe harta Europei ? Si cã tracii ocupau tot teritoriul dintre Muntii Ural si Tatra de la est la vest si de la Marea Balticã la Dunãre si Marea Neagrã de la nord la sud ?
   De asemenea, si in acelasi context, nici un specialist in istoria României nu atrage atentia asupra altui “detaliu” primordial, si anume cã limba traco-dacicã este cu mii de ani anterioarã latinei (care apare abia in secolul VI i.e.n.) si cã, in consecintã, limba românã nu se trage din latinã, pentru cã, desi din aceeasi familie, existã istoric inaintea latinei, deci este o limbã proto-latinã. Latina se formeazã din etruscã si greacã, care, desi amindouã indo-europene, sunt scrise cu un alfabet fenician, rãspindit in lumea mediteranã a epocii. In plus, estruscii ei insisi erau o bransã a celtilor, coborati in sudul Alpilor in jur de 1200 i.e.n. La rindul lor, celtii erau o bransã a tracilor care migrau spre vestul Europei, si erau numiti ca atare, adicã traco-iliri panã in secolul VI i.e.n., cand se deplaseazã din Noricum (Austria) spre Alpii elvetieni, unde se numesc helveti.
Atatea detalii ignorate despre originea, continuitatea, si insãsi existenta poporului român dau de gandit. Cine schimbã si interpreteazã istoria României?
   In mozaicul de limbi si popoare de pe harta Europei, singurii care au o continuitate de 9000 de ani pe acelasi teritoriu, si o scriere de 7000 de ani, sunt românii de azi. Transilvania nu a fost maghiarã si nici nu putea fi cand strãmosii maghiarilor de azi locuiau in nordul Mongoliei, sursã turco-finicã nu numai a ungurilor, dar si a bulgarilor (care nãvãlesc in România si in teritoriile Bizantine din sudul Dunãrii in secolul VI), a turcilor si a finlandezilor din zilele noastre. Hunii pãtrund in Europa panã la Paris, Roma si Constantinopole sub Atila in secolul V, dar se retrag spre Ural panã in secolul IX, cand nãvãlesc din nou in Panonia, teritoriu ocupat la acea datã de daci liberi (80%) amestecati cu slavi (20%).
   Poporul si limba dacã sunt deci cu mult mai vechi decat poporul român si limba latinã, dar cele douã limbi erau foarte asemãnãtoare, si de aceea asimilarea s-a fãcut atat de repede, in cateva secole. Ovidiu, poet roman exilat la Tomis pe malul Mãrii Negre, nu numai cã a invãtat daca imediat, dar in sase luni scria deja versuri in limba lui Zalmoxis ! Invadarea Daciei, de fapt a unui coridor spre Muntii Apuseni, a avut ca scop precis cele 14 care cu aur pe care Impãratul Traian (de origine ibericã) le-a dus la Roma ca sã refacã tezaurul golit al Imperiului. Peste mai mult de 1000 de ani, dupã cãderea Constantinopolului sub turci in 1453, tributul plãtit sultanilor otomani va fi tot in aur, in formã de “techini”. Si tot in aur se plãtesc in ziua de astãzi anumite interese in România, dupã ce tezaurul national de 80 tone-aur a fost vindut de Ceausescu la licitatie in Zürich si cumpãrat de Banca Angliei. Cele 14, nu care romane ci milioane de români din afara României inteleg si simt acum, mai bine ca niciodatã, sensul versurilor transilvane
“Muntii nostri aur poartã,
Noi cersim din poartã-n poartã!”

   In aceeasi ordine de idei, Imperiul Bizantin, care a durat mai mult de 1.000 de ani (330-1453), in timp ce Europa de Vest dormea sub jugul Bisericii Romane si a analfabetismului, este complet necunoscut pe aceste meleaguri. Cultura si civilizatia europeanã si-au mutat centrul de la Roma la Constantinopole in 330, cand Bizantul devine capitala Imperiului Roman. Desi se studiazã istoria si limba Greciei antice, Imperiul Bizantin este nu numai complet ignorat in istoria Europei, dar chiar considerat “barbar” si “incult”. Nici un istoric elvetian nu a fost capabil sã-mi dea un singur nume de scriitor Bizantin, nici mãcar Ana Comnena !
   Nimeni nu cunoaste aici cultura si civilizatia Bizantinã, religia ortodoxã (“ortodox” este in limbile occidentale un termen peiorativ), si cu atat mai putin istoria si traditia românã. Faptul, esential, cã analfabetismul nu exista in Bizant, dar exista in Europa de Vest in aceeasi perioadã este si mai necunoscut. Academiile “pãgane” (socratice, pitagorice, orfice, druidice, etc.) au fost toate inchise in secolul VI, iar cand in cele din urmã universitãtile au inceput sã aparã in Occident in secolul XIII (Oxford, Cambridge, Padova) ele erau controlate de Biserica Romanã si studiau teologia. Numai cãlugãrii si clericii stiau carte, se imbogãteau prin exproprierea de pãmanturi in favoarea manãstirilor, si luau puterea in toate tãrile vestice, prin misionarism si prozelitism la inceput (prin teroare si Inchizitie mai tarziu), panã in secolul XI, cand ultimul tinut liber, al vikingilor din Scandinavia, cade sub puterea Romei Papale.
   Renasterea italianã apare ca o consecintã clarã si directã a cãderii Constantinopolui (1453), cu emigrarea in masã a savantilor Bizantini cãtre Italia. De exemplu, numai Cosimo de Medici primeste 5000 de savanti exilati din Bizant intr-un singur an la Florenta, acolo unde in curand vor scrie Petrarca, Dante si Boccacio, si unde vor picta Michelangelo si Leonardo da Vinci.
   Intre timp, cultura Bizantinã este pãstratã si cultivatã in tãrile Române (de exemplu la Putna), care nu numai cã isi pãstreazã autonomia fatã de Imperiul Otoman, plãtind-o in aur - ca de obicei -, dar voevozii români trimit anual aur in Grecia pentru a sustine manãstirile ortodoxe (de exemplu la Muntele Athos). 
   In Occident, o scurtã istorie a României apare in 1943, scrisã de Mircea Eliade in englezã la Lisabona si publicatã la Madrid (“The Romanians, a Concise History”, Stylos, Madrid, 1943), si republicatã peste alti 50 de ani in România (“The Romanians, a Concise History”, Roza Vanturilor, Bucuresti, 1992). In timp ce prima istorie serioasã a Bizantului apare, tot in englezã, de abia in 1988 (Lord John Julius Norwich, “A Short History of Byzantium”, Penguin Books, London, 1988, 1991, 1995, 1997). Cu toatã bunãvointa lui de a reabilita “misterioasa” istorie a uitatului Imperiu Bizantin, din nefericire nici mãcar Lord John Julius, de la Universitatea din Oxford, n-a avut acces la texte Bizantine, pentru simplul motiv cã nu stie greaca, nici veche nici nouã.

   In final, se pune intrebarea de ce nouã milenii, atestate arheologic, de civilizatie neintreruptã pe teritoriul României sunt ignorate nu numai in Europa de Vest dar si in România? Cu ce se ocupã istoricii români? Si reprezentantii României peste hotare? Cine promoveazã cultura milenarã a României?
   In 1996, cand am fost la Bucuresti pentru a face cercetãri in mitologia tracicã la Academia Românã, spre uimirea mea, mi s-a pus intrebarea de ce mã intereseazã tracii si dacii, cand acesta era subiectul de predilectie a lui Ceausescu, fapt pentru care subiectul trebuie acum total ignorat. La randul meu, mã intreb ce conteazã 50 de ani de comunism in comparatie cu cele 9 milenii de istorie româneascã?

Prof. dr. Maria-Luminita Rollé, Universitatea din Edinburgh, Academic Consultant in European Mythology

P.S. Sunt dispusã sã rãspund la orice intrebare sau sã particip la orice dezbatere trimisã pe adresa redactiei referitoare la acest articol.

Sursa: http://enciclopedia-dacica.ro

► Sfarsitul vremurilor si traditia populara

  Toate mitologiile lumii prevad un scenariu al sfarsitului. Aproape firesc tot ce este nascut este dator existentei cu o moarte. Dar finalul acesta implacabil are un corelativ: cand in oameni se istoveste credinta, cand relatia cu sacrul se necrozeaza, abia atunci urmeaza amurgul zilelor. Mitologiile nordice prevestesc o ultima batalie ingrozitoare cu fortele raului. Dupa care lumea aluneca in haos. Variante, care angajeaza imaginarul terifiant, scenariul Apocalipsei este pretutindeni acelasi.

Si totusi...

In aceasta ireversibila alunecare a universului catre disolutie, in scenariul extinctiei exista ceva de ordinul sperantei: ceva care ar face ingrozitorul suportabil, ar amana intalnirea cu Impenetrabilul, ba chiar ar putea face trecerea catre o noua existenta purificata, salvata de la degradare, netrecuta prin tunet si spaima, posibila. Acest ceva este relatia cu sacrul.

Cat timp fumul de jertfa se inalta catre cer, nimic nu se prabuseste.

"Credinta zugraveste icoanele-n biserici"- spunea Eminescu. In masura in care oamenii au nevoie de zei, tot asa Creatorul are nevoie de propria-I creatie. Daca aceasta relatie ia infatisarea tandra a nuntii sofianice, ca in mitologiile estice, nimic nu este pierdut. Spre deosebire de apusul Europei, unde crestinismul a alungat cu brutalitate zeitatile pagane, rasaritul a preferat o dulce convietuire cu stravechea religie. Cand nu a putut impinge in uitare sarbatoarea pagana, ortodoxismul a preferat sa-i dea o infatisare de ritual cristic. Un exemplu printre multe altele: noaptea de Sanziene este marcata in calendarul crestin ca fiind si ziua Sfantului Ioan Botezatorul.

Tocmai pentru ca a imblanzit abstractiile si a alungat fanatismele, mitologia romana este o sursa inepuizabila de inspiratie. Si cat timp traditia populara isi pastreaza identitatea, lumea mai poate spera ca Apocalipsa, care deja e aici, se va termina cu bine.

Sursa: yogaesoteric.net

Citiţi şi:
► Problema intervenţiei extraterestre în contextul actual al omenirii

► Noaptea magica de Sanziene, noaptea in care se deschid Cerurile

Traditia sarbatorii Sanzienelor, a Solstitiului de vara si a zilei Sfantului Ioan Botezatorul 

Noaptea de Sanziene  este o noapte magica, un moment de liniste, de echilibru, in care se deschid portile cerului si lumea de dincolo vine in contact cu lumea pamanteana. Se spune ca mai ales in aceasta noapte (23-24 iunie, noaptea premergatoare zilei Sfantului Ioan Botezatorul) cei norocosi pot intalni Sanzaienele.

► Femeia - pastratoarea traditiei si spiritului national al unui popor

Un al treilea nivel reprezentativ pentru o femeie - pe langa cel lunar (care arata comportamentul de tip social al nativei, felul in care ea isi asuma conditia de femeie in calitate de sotie si mama si, uneori, de fiinta profesional integrata) si cel venusian (care arata comportamentul de tip "privat", strict particular al nativei, modul ei erotic specific de comportament, atat in relatie directa cu ea insasi, cat si in relatie directa cu barbatii) este aspectul ei neptunian, care arata comportamentul de tip spiritual sau atitudinea interioara - constient manifestata sau nu - fata de nivelul spiritual. Este musai sa avem in vedere acest aspect, deoarece femeile, prin definitie mai receptive decat barbatii si cu o forta educativa considerabila in raport cu ei, sunt pastratoarele traditiei si spiritului national al unui popor.

Cine vrea sa duca de rapa o societate, distruge inainte de toate arhetipul feminin divin. Luati in calcul ce s-a petrecut in secolul XX datorita miscarilor feministe, datorita industrializarii excesive, datorita controlului natalitatii, liberalizarii avorturilor si, in final, "ofertei sexuale".

Daca la toate acestea adaugam modelul corporal feminin de tip "snur" si incurajarea sexualitatii neconventionale care a mers pana la sustinerea trans-sexualitatii, nu ne trebuie mult ca sa intelegem in ce directie merge societatea umana contemporana. Nu suntem adeptii stagnarii, ci doar atragem atentia asupra faptului ca lipsa de masura ca si de atitudine altereaza calitatea actualei rase omenesti.

(din "Tipologiile erotice feminine", Rodica Purniche, http://venus.org.ro)

► Sfarsit si inceput de era

   Anul 2009 a debutat sub auspiciile unui aspect astrologic mai putin comun in astrologia contemporana, si anume, unghiul de 51 de grade, cunoscut sub numele de „septil“. De foarte mult timp, el se produce intre planetele grele Pluto si Neptun.

   Aspectul de septil corespunde numarului sapte si, prin acesta, si cu armonica a 7-a, frecventa de rezonanta ce rezulta din impartirea cercului zodiacal in 7. In toate epocile, numarul 7 a fost asociat cu sacrul si cu Creatia Divina. Numerologia il interpreteaza ca fiind un numar profund ocult, in corespondenta cu cunoasterea de sine, cu analiza interioara, cu cautarea semnificatiei ultime si a intelepciunii. El este numarul meditatiei, al contemplatiei, al retragerii. De aceea, 7 tinde sa fie izolat, distant si din alta lume. Pare a fi un compus format din esentele lui Saturn si Neptun (cu nuante de la Pluto). In ciuda acestei semnificatii insa, 7 a fost numit si „numarul odihnei si al desavarsirii“, in analogie directa cu Ziua a 7-a, cand Dumnezeu, terminand de facut Lumea, Si-a permis sa Se odihneasca. Dar, dupa cum noteaza Heline: „odihna nu se refera la o incetare a activitatii, ci la iesire din Haos, catre o ordine superioara, mai aproape de Desavarsire“.

► Jakob Lorber - Marea Evanghelie a lui Ioan

Vom prezenta in cele ce urmeaza o aparitie editoriala de exceptie. Este vorba despre „Marea Evanghelie a lui Ioan“ (necenzurata), vol. 1-5, traducere si adaptare text - profesor yoga Gregorian Bivolaru, editura Shambala, Bucuresti.
   Lucrarea apartine misticului german Jakob Lorber, un suflet simplu si iubitor de Dumnezeu, care l-a intalnit in focarul cel viu al inimii sale pe Iisus. Ca si in cazul profetilor Vechiului Testament, prin el a vorbit Spiritul atotputernic al lui Dumnezeu, pe care el l-a simtit si l-a auzit ca pe o tainica voce interioara.
   In zorii zilei de 15 martie 1840, Lorber a primit misiunea sa divina printr-o chemare de-a dreptul profetica. Precum profetului din Patmos si lui o voce divina i-a poruncit: „Ia-ti acum condeiul si scrie!“
   Si astfel el a asternut primele cuvinte inspirate de Dumnezeu: „Asa vorbeste acum Domnul Dumnezeu pentru fiecare; si aceasta este perfect adevarat, exact si clar; cine vrea cu ardoare sa vorbeasca cu Mine, acela sa vina cu multa dragoste catre Mine si cand va fi pregatit Eu ii voi sadi raspunsul Meu chiar in inima sa. Dar trebuie sa se stie dinainte ca numai cei curati si cu inima plina de smerenie vor auzi vocea Mea. Si sa nu uitati niciodata ca cine Ma pune mai presus de lumea aceasta si Ma iubeste cu o  iubire mare si nesfarsita, precum iubeste o gingasa mireasa pe mirele ei, cu acela Eu voi merge brat la brat si ii voi vorbi cand Ma va intreba. El Ma va putea privi oricand precum un frate si Ma va privi atunci precum Eu l‑am privit din veci, inainte chiar ca el sa fi existat.“
   Din momentul primirii misiunii sale divine, Jakob Lorber si-a subordonat intreaga sa personalitate indeplinirii acesteia si de atunci inainte el a trait mai mereu retras si in smerenie, acceptand sa fie doar „scribul umil al lui Dumnezeu“.
   In anul 1858, Lorber ii scria unui prieten: „Referitor la vocea cea tainica interioara si la modul in care eu o percep, nu pot spune mai mult decat ca eu primesc astfel launtric cuvantul cel sfant al Domnului, pe care il percep atunci permanent, in zona inimii, ca pe un gand extrem de clar, luminos si pur, care este exprimat in cuvinte. Nici unul dintre cei care stau in acele clipe langa mine nu pot totusi auzi vreo voce. Dar sa  stiti ca pentru mine aceasta voce binecuvantata suna  mai luminos si mai clar decat orice alt sunet fizic.“ La randul sau, biograful lui Lorber relateaza: „In repetate randuri el a afirmat ca in timp ce auzea vocea care i se adresa, ii aparea de asemenea si imaginea celor auzite.“
   Din redactarea fidela a celor auzite a rezultat, cu timpul, o opera deosebit de valoroasa, in 25 de volume, a carei incununare o constituie „Marea Evanghelie a lui Ioan“, o descriere amanuntita a celor 3 ani de propovaduire a lui Iisus, care completeaza si interpreteaza informatia biblica.
   Aspectul cel mai important in cazul lui Lorber, care de altfel avea si harul clarviziunii, este minunata invatatura ce se desprinde din lucrarile sale. Numai intelepciunea atotcuprinzatoare si profunda a lui Dumnezeu poate aborda toate problemele vietii vazute si nevazute si poate lamuri numeroasele mistere ale gandirii omenesti dintr-un punct de vedere superior, spiritual. Pe scurt, Lorber prezinta intr-o forma desavarsita conceptia spirituala despre lume, explica lumea intr-un mod spre care vor tinde in curand atat stiinta cat si intuitia omenirii, dupa depasirea materialismului, in toate domeniile cunoasterii.
   Marea Evanghelie a lui Ioan este, fara indoiala, cea mai remarcabila lucrare divin inspirata a lui Jakob Lorber. In editia originala in limba germana ea cuprinde peste 10 volume, in care ni se reveleaza, in detaliu, diferite momente din viata lui Iisus, in cei trei ani ai misiunii sale spirituale pe pamant, timp in care a desfasurat o intensa, extraordinar de bogata si uluitoare activitate spirituala. Aceasta noua revelatie nu este deloc in contradictie cu revelatia traditionala a celor patru Evanghelii; dimpotriva, ambele au la baza acelasi fundament divin. Aceasta opera monumentala este strabatuta pe tot parcursul ei de cea mai inalta intelepciune divina care lumineaza intreaga Creatie. Ea arata oamenilor o cale simpla spre desavarsirea spirituala, cale usor accesibila oricui urmeaza cu seriozitate si plin de entuziasm si perseverenta invataturile lui Iisus. Sunt reliefate, totodata, multe similitudini, care sunt de o evidenta frapanta, cu filosofia si intelepciunea orientala. Gasim nenumarate concepte si idei comune celor doua traditii spirituale, ceea ce demonstreaza inca o data ca inteleptii au o lume comuna. Marea Evanghelie a lui Ioan aduce la lumina, intr-un mod mult mai complet, invatatura autentica a lui Iisus Christos, Mantuitorul lumii. Aceasta invatatura vibreaza de cea mai inalta si profunda spiritualitate si este o marturie cutremuratoare a intelepciunii si iubirii fara margini a lui Dumnezeu Tatal pentru intreaga creatie.
   Pana acum, au fost publicate 9 editii in limba germana ale Marii Evanghelii a lui Ioan, ea fiind de asemeni tradusa si in limbile franceza si engleza. Editia pe care o prezentam aici este prima traducere a sa in limba romana. Astfel, aceasta lucrare, cat si celelalte scrieri ale lui Jakob Lorber inspirate de Dumnezeu, au fost tiparite si vandute in milioane de exemplare, si au reusit sa reaprinda scanteia aspiratiei catre desavarsire in sufletele multor oameni.

   Fie ca cititorul intuitiv si plin de dragoste de Dumnezeu al acestei carti sa simta si el in inima sa lumina Spiritului divin care ne vorbeste in taina prin cuvantul modestului „scrib al lui Dumnezeu“ care a fost Jakob Lorber.

► Despre moarte. Si constientizare

In cutremurul de acum din Italia au parasit definitiv planul fizic, oficial, aproape 300 de oameni. Printre care si 7 romani. Cati dintre noi suntem oare constienti ca acest moment al asa-numitei morti va veni, inevitabil, pentru fiecare dintre noi? Ce inseamna de fapt a fi constient? Ce este viata? Ce este moartea? 

Gandhi spunea despre occidentali ca nu traiesc ci functioneaza... La fel, si Gurdjieff vorbea despre omul-masina: "Pentru a înţelege omul zilelor noastre, nu este nevoie să studiem psihologia, este nevoie să studiem automatica."

Prin urmare, CINE sa fie constient? Si mai ales de MOARTE...

Tibetanii, ca si alte popoare din vechime, din vremea in care traditiile spirituale aveau inca suflu, au transformat momentul mortii intr-o "tehnica" de evolutie spirituala - vezi Bardo Thodol.

E bine - se spune in popor - ca inainte sa pleci la drum, sa te asezi o clipa, sa-ti limpezesti constiinta...

► SHIVA manifestat ca un lingam de foc

(Fragment din SHIVA PURANA)

In mitologia hindusa abunda legendele in care SHIVA joaca un rol central. Dintre nenumaratele aspecte si manifestari ale lui SHIVA, manifestarea sa ca un lingam de foc este printre cele mai inedite si misterioase. Imemoriala legenda, care ne face accesibile invataturi spirituale fundamentale, este cuprinsa in capitolele 7-9 ale textului sacru SHIVA PURANA. Aici este descrisa interventia divina a lui Shiva in lupta pentru suprematie - lupta ce parea interminabila si care distrugea intreaga lume - dintre Brahma, creatorul universului si Vishnu, pastratorul acestuia.

Va oferim aici si un link pentru download-ul unei piese muzicale speciale care este folosita pentru meditatia de evocare in Akasha si comuniune cu SHIVA MANIFESTAT ca un LINGAM de FOC: DOWNLOAD MP3  

[Pentru a patrunde in intimitatea mitului, va oferim cateva precizari. Brahma este aspectul masculin (+), Vishnu este aspectul feminin (-), iar Shiva este aspectul transcendent, neutru (0) care permite atat intrarea in manifestare cat si transcenderea ei. Aceasta forta neutra care este invizibila, deoarece nu se manifesta niciodata in mod direct, produce si resoarbe atat plusul cat si minusul, integrandu-le totodata intr-un tot unitar; in absenta ei nimic nu poate sa existe.]

Iata fragmentul din SHIVA PURANA in care este descrisa manifestarea lui SHIVA ca un lingam de foc:

Pe campul de batalie, Brahma si Vishnu continuau sa se lupte pana la moarte, asteptand rezultatul confruntarii armelor lor supreme maheshvara si pashupata pe care ei insisi le proiectasera.
Flacarile care se degajau din batalia celor doua armate ardeau toate cele trei lumi. Vazand aceasta distrugere iminenta a universului, care ar fi fost prematura si ar fi venit intr-un moment nepotrivit, prezenta invizibila a lui Shiva si-a asumat forma terifianta a unei imense coloane de foc care a aparut intre cele doua ipostaze divine.
Si astfel, cele doua armate cuprinse de flacarile razboiului, care erau suficiente pentru a calcina intregul univers, au fost absorbite in imensa coloana de foc.
Vazand acest uimitor fenomen care le-a neutralizat armele, cei doi zei aflati in conflict s-au intrebat unul pe celalalt: „Ce este aceasta aparitie uimitoare?
Ce este aceasta coloana de foc care s-a ridicat intre noi? Ea depaseste domeniul perceptiei noastre senzoriale. Trebuie sa-i gasim inceputul si sfarsitul, sa aflam care este baza ei si care ii este varful!“
Punandu-se de acord cu aceasta decizie, cei doi eroi, mandri de vitejia lor, s-au angajat imediat in cercetare.
„Nu va exista nici un rezultat pozitiv daca vom ramane impreuna“, a spus atunci Vishnu si, asumandu-si forma unui mistret, a pornit catre in jos pentru a cauta baza coloanei de Lumina. La randul sau Brahma a luat forma unei pasari migratoare (hamsa) si a zburat catre inalt, in cautarea varfului coloanei.
Traversand lumile inferioare si mergand foarte departe catre in jos, Vishnu nu a reusit insa sa descopere baza uriasei coloane de foc. Complet epuizat, sub forma sa de mistret, el a reurcat catre campul de batalie.
Nici Brahma nu a reusit sa gaseasca varful acestei coloane, reintorcandu-se si el la punctul de plecare.
Atunci Shiva, plin de compasiune, s-a manifestat sub forma unei fiinte divine, revelandu-si prezenta in acea coloana infinita. El le-a vorbit astfel [capitolul 9]:
„Eu am doua aspecte: unul manifestat si unul nemanifestat. Nimeni altcineva nu detine aceste doua aspecte, de aceea nimeni altcineva nu poate fi Stapanul Suprem al Universului.
Natura mea este nemanifestata atunci cand sunt privit ca Realitate Suprema si manifestata, atunci cand sunt privit ca Suveran al universului.
Aceasta coloana infinita de foc sugereaza natura mea suprema, impersonala. Acest lingam va fi simbolul meu si voi toti il veti adora intotdeauna.
Dragii mei fii, acesta coloana de foc fara inceput si fara sfarsit va putea fi reprezentata de acum inainte si intr-o forma restransa, pentru necesitatile perceptiei obisnuite si ale adorarii sale.
Acest simbol al lingamului va aduce celui intelept starea de beatitudine. Adorarea sa este cel mai bun mijloc de a obtine atat fericirea nesfarsita in aceasta lume cat si desavarsirea spirituala ultima. El va putea inlatura toate eventualele renasteri obligatorii in sfera iluziei si a ignorantei, ale oricaror fiinte incarnate.
Indeplinirea ceremoniilor spirituale, realizarea de ofrande sau rugaciunea, tot ceea ce va constitui o practica spirituala in legatura cu acest simbol va fi de un milion de ori mai eficient decat fara raportarea la el.
Daca voi fi adorat in forma Mea suprema de lingam si daca in aceasta raportare la lingam se vor realiza toate celelalte ceremonii si procedee spirituale, se vor obtine cu siguranta cele cinci forme de eliberare [cunoscute in traditia indiana]: a trai in aceeasi lume divina cu Mine – salokya, a fi mereu aproape de Mine – samipya, a fi intru totul la fel ca Mine – sarupya, a atinge aceleasi puteri divine ca Mine – sarishti si a fi in intregime identificat cu Mine – sayujia.
Astfel veti putea obtine cu totii implinirea tuturor dorintelor voastre!
Simbolul lingamului si Eu Insumi, care sunt astfel simbolizat, nu suntem doua entitati diferite. Lingamul este chiar Fiinta Mea Absoluta. El permite adoratorilor Mei sa se apropie de Mine. El este astfel intotdeauna si in intregime demn de veneratie.“

(articol preluat de pe site-ul yogaesoteric)

Multumim


Citeşte şi:
► 2012 - începutul unei ere noi

► Problema intervenţiei extraterestre în contextul actual al omenirii

► Un senzational mesaj-referendum al unei civilizatii extraterestre avansate ce se adreseaza tuturor oamenilor de pe planeta Pamant

► Un Crăciun cum n-a mai fost  

► „Iti daruiesc iubirea mea neconditionata!“

„Intr-o dimineata, am hotarat sa ma rog pana voi obtine un raspuns. «O, Mama binevoitoare a Universului! Invata-ma tu, prin viziuni, sau printr-un Ghid spiritual trimis de tine insati!» Plangand, ma rugam si orele treceau fara sa primesc un raspuns. Deodata, m-am simtit proiectat in sfere inaccesibile.
 – Ghidul tau spiritual va veni chiar azi.
 O voce de femeie, cu accente celeste, parea sa vina de peste tot si de nicaieri. Aceasta experienta divina fu tulburata de un strigat patrunzator; un preot tanar, numit Habu, ma chema din bucataria situata la etajul inferior:
 – Mukunda! Ajunge cu meditatiile! Este nevoie de tine pentru cumparaturi.
 Altadata as fi replicat fara ezitare. Acum mi-am sters lacrimile si m-am resemnat sa ascult. Habu si cu mine am plecat spre o piata indepartata, situata in cartierul bengalez din Benares. Cand am inceput cumparaturile in bazar, arzatorul soare indian nu era inca la zenit. Pasii ne-au purtat prin multimea multicolora a sotiilor, ghizilor, preotilor, vaduvelor, brahmanilor plini de demnitate si a taurilor sfinti.
 In timp ce strabateam o alee de piatra, am intors capul si am vazut un om cu o fata cristica, imbracat in roba portocalie a SWAMI-lor, stand nemiscat pe partea cealalta a strazii. Instantaneu, mi-a parut cunoscut dintotdeauna. Il devoram din ochi. Apoi m-a cuprins indoiala. «Confunzi acest calugar pelerin cu cineva cunoscut. Continua-ti drumul, visatorule!»
 Dupa 10 minute, mi-am simtit picioarele ca de plumb; impietrite, ele refuzau sa ma duca mai departe. M-am intors, picioarele ma ascultau! Am incercat sa o iau in directia initiala si din nou ceva le impiedica sa se miste. «Sfantul ma atrage magnetic catre el!» Cu aceasta idee in cap, am intins pachetele mele lui Habu, care, nu fara surprindere, observase miscarile mele. In final, el a izbucnit in ras:
 – Ce ai? Ai innebunit?
 Tumultul meu interior nu m-a lasat sa raspund. Tacut, am luat-o inapoi, ajungand la aleea pietruita. Distingeam chipul plin de pace care privea cu intensitate in directia mea. Dupa cativa pasi, eram la picioarele lui.
 – Invatatorul meu divin!
 Chipul sau imi aparuse in mii de viziuni. Acei ochi linistiti, acel cap leonin, cu barba ascutita si cu parul fluturand erau cele care ma fascinasera in reveriile mele ca o promisiune pe care atunci nu o intelesesem pe deplin.
 – In sfarsit ai venit, fiul meu!
 Ghidul meu spiritual repeta, iar si iar, aceste cuvinte in bengali; vocea ii tremura de bucurie:
 – De cati ani te astept!
 Am tacut amandoi multa vreme, cuvintele nemaifiind necesare. O melodie fara sunete rasuna in inima Ghidului spiritual si a aspirantului. O intuitie de nezdruncinat imi spunea ca Ghidul spiritual pe care tocmai il regasisem Il cunoaste pe DUMNEZEU si ca va sti sa ma conduca la El. Intunericul vietii mele trecute fugea din calea noului rasarit, al amintirilor prenatale. Trecut, prezent si viitor nu sunt decat o eterna reintoarcere. Nu era prima data cand Soarele rasarea si eu ma gaseam la picioarele sale sfinte!
 Tinandu-ma de mana, Ghidul meu ma conduse la resedinta lui temporara din cartierul Rana Mahal din Benares. Mergea cu un pas hotarat. Inalt si foarte drept, desi avea 55 de ani la acea vreme, era sprinten si viguros ca un tanar. Ochii lui, inchisi la culoare, mari si frumosi, sclipeau de intelepciune. Parul, usor ondulat, ii indulcea fata nobila si puternica. In el, forta fuziona armonios cu gratia.
 In timp ce ne indreptam spre terasa unei case care dadea spre Gange, el imi spuse afectuos:
 – Iti voi darui asezamantul meu spiritual si tot ceea ce posed.
 – Eu nu caut decat intelepciunea si realizarea Divina, i-am raspuns eu. Acestea sunt singurele comori pe care le doresc!
 Soarele apusese deja pe jumatate cand Ghidul meu spiritual vorbi din nou. Ochii lui reflectau o tandrete fara margini:
 – Iti daruiesc iubirea mea neconditionata!
 Cuvinte infinit de pretioase! Un sfert de secol s-a scurs inainte ca eu sa mai am o dovada audibila a dragostei lui: era zgarcit cu manifestarile verbale ale tandretii; tacerea se potrivea mai mult inimii sale oceanice.
 – Imi vei acorda tu, in schimb, aceeasi dragoste neconditionata?
 Ma privi cu increderea unui copil.
 – Te voi iubi mereu, GURUDEVA!
 – Dragostea obisnuita este egoista si isi are originea in dorinte si in satisfacerea lor. Iubirea divina este neconditionata, nelimitata, neschimbatoare. Permanentele oscilatii ale inimii umane dispar pentru totdeauna la contactul cu iubirea pura.
 El adauga umil:
 – Daca vreodata voi pierde contactul cu DUMNEZEU, promite-mi ca ma vei aseza cu capul in poala ta si ma vei ajuta sa ma reintorc la Cel prea iubit, pe care amandoi Il adoram.“

(Fragment din Autobiografia unui Yoghin, de Paramahansa Yogananda)

► GURU YOGA

Si fiindca tot am amintit in articolul precedent de Padmashambhava, va prezentam acum foarte pe scurt GURU YOGA.

Aceasta este o forma tibetana de YOGA bazata in principal pe ritualuri de adorare a Ghidului spiritual si pe anumite tehnici de vizualizare si meditatie care vizeaza identificarea cu acesta.

Initiatorul ei a fost marele Ghid spiritual tibetan Padmashambava (secolul VIII). Nu intamplator, aceasta forma de YOGA a aparut in Tibet pentru a compensa o mare carenta a spiritualitatii tibetane (profund influentata de religia budista), in care exista o viziune mult mai putin transfiguratoare fata de Ghidul spiritual decat in traditia hindusa din India. In Tibet, in perioada respectiva, criteriul principal pentru oferirea invataturilor spirituale era plata unei anumite taxe.

► Guru

GURU: In traditia hindusa, acest termen sanscrit desemneaza Ghidul spiritual, indiferent de calea spirituala efectiva care este urmata, fie ca este vorba de un context religios, de practica YOGA sau de alta cale spirituala autentica. Etimologic, acest cuvant inseamna "Cel care imprastie intunericul si aduce lumina" si uneori mai este tradus ca maestru, invatator spiritual, indrumator spiritual. Consideram ca traducerea cea mai adecvata si sugestiva a termenului sanscrit GURU este aceea de Ghid spiritual.

In traditia orientala in general, dar mai ales in India, se acorda un foarte mare respect Ghidului spiritual. In occident, notiunea de GURU este deseori gresit inteleasa. Cuvantul GURU este folosit in occident complet eronat, pentru a desemna un "expert" intr-un anumit domeniu, sau chiar peiorativ pentru a sugera un context sectar asociat cu fanatismul.

► NECESITATEA GHIDULUI SPIRITUAL

„Străinul întreabă care este drumul pe cel care ştie acest drum.

Învăţat de cel care cunoaşte, el nu se rătăceşte.

Într-adevăr, aceasta este binecuvântarea înţelepciunii;

el găseşte calea care duce drept înainte.“

                                                  RIG VEDA X.32.7