Adânc în inima pământului se găsesc Sălile din Amenti,
cu mult sub insulele scufundatei Atlantida,
Sălile Morţilor şi ale celor vii,
scăldate în focul infinitului TOT.
Într-un timp foarte îndepărtat, pierdut în spaţiu-timp,
Copiii Luminii au privit în jos către lume.
Văzând copiii omului în sclavie, legaţi de forţa care venea de dincolo.
Au ştiut că doar eliberându-se din această sclavie
va putea omul să se ridice de pe Pământ spre Soare.
Pe Pământ coborât-au şi şi-au creat corpuri,
asemănătoare celor ale oamenilor.
Maeştrii a toate au spus după această transformare:
"Suntem cei formaţi din praful spaţiului, luând parte la viaţa din infinitul TOT;
trăind în lume ca şi copii ai omului, asemenea şi totuşi diferit de copiii omului."
Apoi, pentru a locui, adânc sub scoarţa Pământului,
au săpat spaţii mari cu ajutorul puterii lor,
spaţii diferite de cele ale copiilor omului.
Le-au înconjurat apoi cu forţe şi puteri, pentru a apăra Sălile Morţilor.
Unul lângă altul au aşezat apoi alte spaţii, le-au umplut cu Viaţă şi cu
Lumina de deasupra.
Construit-au apoi Sălile din Amenti, pentru a putea locui acolo de-a pururi,
să trăiască plini de viaţă până la sfârşitul eternităţii.
Treizeci şi doi de copii erau,
Fii ai Luminilor care coborâseră între oameni,
Căutând să elibereze din sclavia întunericului
Pe cei ţintuiţi de forţa ce venea de dincolo.
Adânc în Sălile Vieţii crescu o floare, arzătoare, ce se mărea,
alungând noaptea.
Aşezată în centru, o rază puternică, dătătoare
de Viaţă, de Lumină, umplându-i de putere pe cei ce se apropiau de ea.
Aşezat-au tronuri în jurul ei, treizeci şi două,
locuri pentru fiecare Copil al Luminii,
aşezate astfel ca să fie scăldaţi de ceea ce radia din floare, umpluţi de Viaţa din
eterna Lumină.
Acolo îşi aşezau de fiecare dată primele corpuri create
pentru ca acestea să fie umplute cu Spiritul Vieţii.
O sută de ani din fiecare o mie trebuia
ca Lumina dătătoare de Viaţă să le lumineze corpurile.
Grăbind, trezind Spiritul Vieţii.
Acolo în acel cerc, din eon în eon, stau Marii Maeştri,
ducând o viaţă necunoscută oamenilor.
Acolo în Sălile Vieţii dorm ei,
liber curge Sufletul lor prin corpurile oamenilor.
La diferite intervale, în timp ce corpurile lor rămân adormite,
ei se încarnează în corpurile oamenilor.
Îi învaţă cum să iasă din întuneric şi îi îndrumă spre lumină.
Acolo în Sala Vieţii, plină de înţelepciunea lor,
necunoscuţi raselor de oameni, trăind totdeauna sub recele foc al vieţii,
stau Copii Luminii.
Există momente când se trezesc,
şi se ridică din adâncuri pentru a fi lumini călăuzitoare între oameni,
infiniţi printre oamenii limitaţi.
Cel ce evoluând a ieşit din întuneric, s-a ridicat din noapte în lumină,
este eliberat de Sălile din Amenti, este eliberat de Floarea Luminii şi a Vieţii.
Îndrumat atunci de înţelepciune şi cunoştinţele acumulate,
va trece dintre oameni între Maeştrii Vieţii.
Acolo poate locui la fel ca şi ceilalţi Maeştri, eliberat din sclavia
întunericului nopţii.
Aşezaţi în interiorul florii ce radiază stau şapte
Maeştri din Spaţiu-Timpurile de deasupra noastră,
ajutând şi călăuzind prin infinită Înţelepciune, calea prin timp a
copiilor omului.
Preaputernici şi stranii, învăluiţi în puterea lor,
tăcuţi, atoateştiutori, dirijând forţa Vieţii,
diferiţi şi totuşi una cu copiii omului.
Da, diferiţi, şi totuşi Una cu Copiii Luminii.
Păstrători şi păzitori ai forţei ce înrobeşte omul,
pregătiţi să o slăbească atunci când lumina este atinsă.
Primul şi cel mai puternic, este Prezenţa Ascunsă, Maestrul Maeştrilor,
infinitul Nouă, deasupra celorlalţi de la fiecare Maestru al Ciclurilor;
Trei, Patru, Cinci şi Şase, Şapte, Opt,
fiecare având o misiune, fiecare cu forţele proprii,
călăuzind, îndrumând destinul omului.
Acolo există, preaputernici, eliberaţi de orice timp şi spaţiu.
Nu aparţin acestei lumi şi totuşi înrudiţi cu ea,
Fraţi Mai Mari, ai copiilor omului.
Judecând şi cântărind, cu înţelepciunea lor,
urmăresc progresul Luminii printre oameni.
Acolo, înaintea lor, am fost condus de către Locuitor,
şi l-am privit cum devine UNA cu cel de deasupra.
Apoi din EL se auzi o voce spunând:
"Măreţ eşti tu, Thoth, între copii omului.
liber eşti de-acum de Sălile din Amenti,
Maestru al Vieţii între copiii omului.
Nu vei mai gusta moartea decât dacă vei voi,
vei sorbi doar Viaţa până la capătul eternităţii,
De-acum ţi-e Viaţa de-a pururi la îndemână.
De-acum veni-va Moartea doar la chemarea ta.
Poţi locui sau pleca de aici după cum ţi-e vrerea,
Liber este Amenti pentru Soarele omului.
Bucură-te de Viaţă în orice formă voieşti,
Copil al Luminii crescut între oameni.
Alege ce vrei să faci, căci toţi trebuie să trudească,
Să nu te eliberezi niciodată de calea Luminii.
Un pas doar ai făcut pe lungul drum spre înălţimi,
infinit este acum muntele Luminii.
Cu fiecare pas pe care-l faci muntele se-nalţă;
înaintarea ta nu face decât să-ndepărteze scopul.
Apropie-te de-a pururi de infinita Înţelepciune,
de-a pururi scopul se va depărta în faţa ta.
Eliberat eşti acum de Sălile din Amenti
spre a merge alături de Maeştrii lumii,
către acelaşi scop, lucrând împreună,
pentru a aduce Lumina copiilor omului."
Apoi dinspre tronul său veni unul dintre Maeştri,
mă luă de mână şi mă conduse înainte,
prin toate Sălile adânc ascunsului tărâm.
Mă conduse prin Sălile din Amenti,
dezvăluindu-mi misterele necunoscute omului.
Prin coridoru-ntunecat, mă conduse în jos,
spre Sala unde există întunecata Moarte.
Uriaşă se-ntindea în faţa mea măreaţa Sală,
înconjurată de-ntuneric dar totuşi plină de Lumină.
În faţa mea se ridică un tron întunecat,
Învăluită şedea pe el o siluetă a nopţii.
Mai neagră decât noaptea,
De-un negru ce nu era al nopţii.
În faţa ei se-opri Maestrul,
rostind Cuvântul ce produce Viaţă:
"O, stăpân al întunericului,
călăuză pe drumul ce duce dinspre Viaţă spre Viaţă,
în faţa ta aduc un Soare al dimineţii.
Să-l nu-l atingi vreodată cu puterea nopţii.
Să nu-i chemi flacăra spre întunericul nopţii.
Cunoaşte-l şi priveşte-l, e fratele nostru
ce s-a ridicat din întuneric în Lumină.
Eliberează-i flacăra din robie,
Ca liberă să ardă în întunericul nopţii."
O mână ridică atunci silueta,
şi o flacără apăru, devenind din ce în ce mai clară şi strălucitoare.
Repede se trase înapoi cortina de-ntuneric,
scoţând Sala din bezna nopţii.
În spaţiul mare din faţa mea apărură,
luminiţe după luminiţe, de după vălul nopţii.
Nenumărate milioane tresăltau în faţa mea
unele arzând ca nişte flori de foc.
Altele aruncau o lumină slabă ce abia se zărea din noapte.
Lumina unora scădea cu repeziciune;
a altora creştea doar dintr-o scânteie de lumină.
Fiecare era înconjurată de un palid văl de întuneric,
dar totuşi ardea cu o flacără ce nu putea fi niciodată stinsă.
Zburând de colo-colo precum licuricii primăvara,
umpleau spaţiul cu Lumină şi cu Viaţă.
Atunci se auzi o voce, puternică şi solemnă, zicând:
"Acestea sunt lumini ce suflete sunt între oameni,
crescând sau slăbind în intensitate, existând de-a pururi,
schimbându-se dar fiind vii, prin moarte întru viaţă.
După ce îmbobocesc ca nişte flori,
şi ating punctul final al creşterii în viaţă,
repede trimit atunci vălul întunericului
învăluindu-le şi transformându-le în noi forme de viaţă.
Crescând constant de-a lungul epocilor, devenind o altă flacără,
luminând întunericul cu şi mai mare forţă,
stinsă şi totuşi nestinsă de către vălul nopţii.
Astfel creşte sufletul omului de-a pururi,
distrus dar totuşi nedistrus de întunericul nopţii.
Eu, Moartea, vin dar nu rămân,
Căci viaţa există întru eternitate în TOTUL;
Doar un obstacol sunt eu, pe drum,
Obstacol trecut cu repeziciune cu ajutorul luminii infinite.
Trezeşte-te, O flacără ce arzi de-a pururi în interior,
Străluce şi înfrânge vălul nopţii."
Apoi în mijlocul văpăilor în întuneric, crescu una ce
alungă noaptea, radiind, mărindu-se,
din ce în ce mai strălucitoare, până când nu mai fu decât Lumina.
Atunci vorbi călăuza mea, vocea maestrului:
Priveşte-ţi propriul suflet cum creşte în lumină,
liber acum de-a pururi de Stăpânul nopţii.
Prin multe spaţii mă duse-apoi,
spaţii unde se aflau misterele Copiilor Luminii;
mistere pe care omul nu le va afla poate niciodată până când
nu va deveni şi el un Soare al Luminii.
EL mă conduse apoi înapoi în Lumina sălii Luminii.
Îngenuncheat-am acolo în faţa marilor Maeştri,
Maeştri ai TOTULUI din ciclurile de deasupra.
Atunci vorbi EL, rostind cuvinte impresionante:
Ai fost eliberat de Sălile din Amenti.
Alege ce vrei să faci între copii omului.
Am vorbit şi eu apoi:
O, mare maestru, permite-mi să fiu învăţător de oameni,
să le arăt calea până vor deveni şi ei lumini între oameni;
eliberaţi de vălul nopţii care îi înconjură,
arzând şi luminând între oameni.
Îmi vorbi apoi vocea:
Mergi şi aşa să fie după cum ţi-e voia.
Stăpân al propriului destin îţi eşti acum,
liber să accepţi sau să refuzi.
Preia-ţi puterea, preia-ţi înţelepciunea.
Ca o lumină străluceşte între copii omului.
În sus mă conduse apoi Locuitorul.
Şi am trăit din nou între copii omului,
învăţându-i şi arătându-le câte ceva din înţelepciunea mea;
Soare al Luminii, un foc între oameni.
Acum păşesc din nou pe calea ce duce în jos, căutând lumina în întunericul nopţii.
Păstraţi-mi scrierile, căci călăuză vor fi pentru copiii omului.
va urma Tăbliţa a treia
<< Prefaţă
Tăbliţa întâi - Istoria lui Thoth, Atlantul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu